Îi mângâi,
au obosit petale-n trandafiri,
Au obosit în dimineţile măiastre,
Spre noi se mai ridică, cu ele, noi zidiri
Şi nu vom spune nimănui că-s ale noastre.
La tine, lumânarea nu se mai aprinde,
Nu mai eşti
scrisă pe-acatist sau liturghie,
Degeaba mâna mea spre tine se întinde,
Că oaza
noastră iar dispare din pustie.
Ce rugă de
potrivnici aduse spre noi gând,
Care din
neamul nostru nu mai pot fi iertaţi,
Îndemnul
către lacrimi e-n fiecare gând,
Să plângem
de-opotrivă, putem
să mai fim fraţi.
În fiecare
stea se regăseşte dorul,
Aştept,
aştept să cadă şi să mă ducă-n cer,
Îngerii
iubirii să îmi urmeze zborul
Şi să îţi
cânt de-acolo, cu ei, al nostru ler.
Suntem decât o filă-a vieţii pământene,
Lumina – Învierea a Domnului Iisus :
Iubirea ne
coboară-n inimi către vene
Şi iarăşi
lumânarea se-aprinde, nu ne-am dus.
CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu