SCRIITORUL PETRE DULFU ŞI NEUITATELE TRADIŢII ŞI OBICEIURI FOLCLORICE DIN OPERA SA

Dar vremea aceea e aşa departe...

Mi-aduc aminte. Cum aş putea uita

Someşul, ... Tohatul, satul meu natal?

(Din poezia „ Petre Dulfu, azi, e cu noi”, 31 octombrie 2003,

 publicată în revista Bibliotheca Septentrionalis, nr.2, 2003).

Iată, cum un sat din nord de ţară a rămas mereu prezent în sufletul poetului Petre Dulfu, dar şi în inimile celor care i-au descoperit frumuseţea creaţiilor sale literare, de-a lungul timpului, mai ales pentru cei care au simţit un plus de admiraţie pentru literatura populară.

Localitatea Tohat, din primele decenii ale secolului XX, din studiul „Petre Dulfu şi satul său natal”, semnat de Gheorghe Crişan şi cuprins în volumul Studii şi articole, vol. II, Baia Mare, 1973, p. 99-105, se apropia de imaginea satului, din anii când s-a născut poetul: „Câteva zeci de case înşiruite de-a lungul drumului şi alte câteva de o parte şi de alta celor patru-cinci ulicioare mărginaşe. Acoperişuri ascuţite din paie sau tulpini de floarea soarelui adăpostesc o tindă cu „băbătie” (parascântei) şi cu o cameră de locuit, cu pământ pe jos. În curte  câte un şopron şi – la cei mai înstăriţi – câte un coteţ. Cele mai multe făcute din nuiele de răchită ca şi gardurile, ca şi unele ustensile din gosppodărie, şesul Someşului fiind patria nuielelor ...” Tohatul, sat cu oameni hanici şi întreprinzători a devenit mai târziu o aşezare modernă cu case din cărămidă, asemănătoare vilelor de la oraş.

Viaţa era grea. Pe vremea aceea, pentru o zi de muncă oamenii primeau ca plată „o cupă de bob, plantă care nu se mai cultivă” în Tohat. Bobul se putea mânca crud sau se cocea ori se făcea fiertură, fără nici un adaos, bobul, alături de fasole şi mazăre, fiind aliment de bază în pregătirea mâncărurilor ţărăneşti.

În această dureroasă realitate au trăit şi părinţii scriitorului, Chifor şi Gafia, familie  de ţărani cu stare materială bună, de care bătrânii îşi aminteau ca fiind „model de hărnicie şi austeritate”, trăsături, de altfel, moştenite de majoritatea descendenţilor, dovedind dragoste deplină faţă de limba şi obiceiurile strămoşeşti, faţă de oamenii satului în care au trăit. Limba părinţilor i-a fost elevului Petre Dulfu „merinde pe drumul lung ce l-a străbătut la şcoala maghiară.”

Asemenea lui Nică, din Humuleştii Neamţului din Ţara Moldovei, îl revedem pe copilul Petre hălăduind gânditor prin porumbul mai înalt decât el, ori venind acasă, în serile de vară înmiresmate de aromele de iarbă cosită, tolănit pe fânul din căruţa trasă de boii ce mergeau agale la pas şi rumegau incet, alteori pe prundul Someşului, unde mergea la scăldat şi  hârjonindu-se  alături de ceilalţi copii. Apoi, atunci  când mai mărişor fiind, era prezent la „danţul” duminical între flăcăii şi fetele cu busuioc prins pe „spăcel”. Copilul Petre n-a fost lipsit nici în serile reci de toamnă când se organizau clăcile de „desfăcat” porumbul şi de „îmblătit” floarea soarelui în şura  cea mare a gospodăriei lor, luminată de „şterţul care arunca pe pereţi umbre fantastice, ilustrând cu ele basmele şi glumele ce nu mai conteneau până spre miezul nopţii.”

Putea oare pieri din sufletul şi mintea scriitorului de mai târziu „comoara firească, necăutată, care altădată îi legănase şi lui copilăria la Tohat? „O, depănători maieştri ai poveştilor străbune / Cu Ilene Cosânzene şi cu Feţi-viteji minune! / Câte ori copilăria-mi lângă vatra încălzită, / Nu stătea să vă asculte seri întregi neadormită!” Niciodată poetul n-a putut să uite această uimitoare zestre populară, folclorică, dobândită de la bunii săi părinţi şi pe care a luat-o cu el şi a purtat-o ca pe un bagaj „de preţ”, nedespărţindu-se vreodată de asemenea comoară.

Bogata limbă română, împrejurările vieţii care i-au oferit posibilitatea de a citi cărţi româneşti, printre ele plăcându-i în mod deosebit Doinele şi lăcrămioarele bardului de la Mirceşti, Vasile Alecsandri, „ce-i deşteptară imaginaţiunea poetică, apoi climatul cultural şi activitatea intensă de la Şcoala Normală a „Societăţii pentru învăţătura poporului român” l-au ajutat pe scriitor să lase în urma sa o apreciabilă şi neuitată moştenire literară şi nu numai.

De la povestea în versuri Princesa fermecată, debutul său editorial, urmând alte basme, poveşti în versuri, legende: Povestea lui Făt-Frumos, Zâna Florilor, Ion săracul, Gruia lui Novac, Povestea rândunelei, Soarele şi luna (După cântecele bătrâneşti ale poporului român), toate dovedesc talentul creatorului, remarcându-se prin redarea întâmplărilor într-o armonie interioară a cuvintelor nemaipomenită. Dar consacrarea autorului i-a fost definită de volumul Isprăvile lui Păcală, o epopee poporală în 24 de cânturi,  pe care George Călinescu o considera „carte de humor sănătos, căci autorul, adânc cunoscător al graiului românesc, al vieţii, obiceiurilor şi isteţimii, ce caracterizează figurile populare, ne-a dat un Păcală, un erou îndrăgit, om din clasa celor de jos, lipsit de lăcomie şi cinstit, ca el la gard prostia cine mai ştia s-o lege?”

Prin operă, prin scrierile „fermecătoare şi pline de idei sănătoase, cântăreţ al vitejiei străbune, creator fericit al figurii pline de vrajă a isteţului erou popular Păcală, Petre Dulfu va dăinui în inima cititorului, cărţile sale, care ajung la lector, rămânând cărţi nemuritoare.

Maria Bilţiu