Un soldat în tranşeele păcii - Nicolae Titulescu

  Aşa s-a considerat Titulescu. Aşa s-a numit şi aşa merită să-l reţinem.

     Se împlinesc în acest martie 130 de ani de la naşterea sa. Şi sunt două decenii de când rămăşitele sale pământeşti erau transferate din cimitirul de la Cannes, acolo unde şi-a dorit-o testamentar, în mijlocul ţării, la Braşov.

     Ne aducem aminte de Titulescu în mod diferit. Unii îl reţin pe oratorul strălucit remarcat de Take Ionescu de la prima sa apariţie publică. Altii îl evocă pe tânărul ministru responsabil cu finanţele publice în guvernul Brătianu ca şi în altele de după. Îl elogiază universitarii pentru cariera consumată la Iaşi şi Bucureşti.

     Diplomatul ne stă sub priviri prin mandatul de ambasador la Londra dar mai ales prin traseul de ministru de externe într-o perioadă când România se afirma cu identitate de sine stătătoare în larga deschidere pe care i-o prilejuia trianonul.

     Avem datoria să ne amintim cu toţii de Titulescu cel de la Liga Naţiunilor unde s-a afirmat şi s-a impus. A fost singurul în istoria societăţii-născută din entuziasmul încheierii primului război mondial şi redusă la tăcere de ivirea pe lume al celui de al doilea-încărcat cu onorurile a doua mandate succesive de preşedinte al organizaţiei.

     Când îi citesc discursurile ori, accidental, îi ascult rostirile în parlamentul român sau la Geneva-sunt şi asemenea rare şanse-mă las furat de inegalabila sa afirmaţie oratorică, de puterea argumentaţiei, de vastitatea documentaţiei totdeauna la îndemână.

     Nu mă miră succesul extraordinar avut în epocă. Mă pot mira, eventual, de puţinătatea entuziasmului contemporan, numărul mic de situaţii în care ne trezim asaltaţi de spusele sale, încadrate în istorie, de evaluarea corectă şi necesară a demersurilor sale, de poziţionarea evlavioasă a  actului diplomatic ce l-a ilustrat.

     Aş vrea să fiu corect înţeles. Nu tânjesc la o repetare a actelor cuiva, golindu-le prin repetiţie  de conţinut şi semnificaţii. Mă simt îndemnat să invit la o insistentă aplecare asupra traseului unui artizan al diplomaţiei interbelice, în interesul cunoaşterii şi aprofundării lor, şi plasării în mentalul colectiv şi în conştiinţa naţională a unei personalităţi cu o puternic vizibilă carte de vizită în Europa anilor hărăziţi să-i trăiască.

     Am participat zilele trecute la o manifestare omagială găzduită de casa Titulescu. Într-o atmosferă, nu mă feresc s-o numesc asfel, de patriotism autentic, au fost recapitulate pagini din existenţa celui care vedea lumina zile acum 130 de ani pe meleaguri oltene şi ajuns să se stingă din viaţă chinuit de suferinţe trupeşti şi sufleteşti pe pământ străin. Evocări gândite să alimenteze respectul, aprecierea şi veneraţia la adresa unui luptator înăscut să acţioneze pe platourile cele mai înalte ale intereselor patriei sale.

     Am ascultat cu acest prilej  emoţionante  evocări privind readucerea în ţară a rămăşiţelor sale pământeşti şi ale soţiei, Ecaterina Titulescu. Din câte am aflat cu această ocazie, demersurile de exhumare şi deplasare, pândite pe alocuri de capcane nebănuite, au implicat chiar convorbiri directe între şefii de stat ai Franţei şi României.

     Nu pot decât să elogiez iniţiativele fundaţiei Europene Titulescu-director executiv profesorul doctor George g. Potra-pentru a perpetua memoria lui Nicolae Titulescu. Un efort demn de toată lauda priveşte editarea discursurilor, gândurilor şi a celorlalte documente din arhivele privindu-l pe Titulescu, aflate în ţară ori în vestite arhive de peste hotare.

     Se înscrie în aceeaşi linie de comportament organizarea la sfârşitul acestei săptămâni a unei manifestari specifice în Scheii Braşovului, la mormântul soţilor Titulescu, care redă în desenul său cripta de la Cannes unde au fost iniţial aşezaţi întru odihna veşnică.

     Au trecut 13 decenii de la venirea pe lume a lui Nicolae Titulescu şi puţin peste alte şapte de la stingerea sa din viaţă. Soarta a vrut să se despartă de ţara şi de ai săi pe pământ străin. Şi-a găsit, în cele din urmă, liniştea printre ai săi.

     Evocăm prin gândurile întoarse către el pe diplomatul viguros, pe oratorul fermecator. A fost, înainte de toate un remarcabil arhitect în universul relaţiilor dintre state, un constructor neobosit.

     Îmi permit să adaug; cu gândul la el, la meritele şi demersurile sale putem face mai mult pentru ca luna martie în care s-a născut şi în care a revenit aproape de noi, să redeştepte  bucuria şi respectul nostru pentru înaintaşi.

                                                              Nicolae Bud 

                                                                  deputat