Poesis _ Gelu DRAGOŞ Junior

Dezrădăcinat

Undeva departe de tot –

mai presus decât

ultimul petec de cer –

prind rădăcini;

stropit de ploile mult prea scurte

ale verii dogoritoare,

devin anomalie vegetală –

singurul din lume

cu rădăcinile în sus,

îmi întind ramurile,

dezrădăcinat de pământ…

 .  |

Iubire târzie în iarnă

nu am nicio afacere cu toată zăpada asta

în ciuda celor spuse de tine...

nici măcar n-am văzut parisul iarna,

nici nu o să-l văd vreodata împreună cu tine

iar păsările?

parcă ieri spuneai că toate păsările acelea galbene,

căzute pe caldarâm,

îngheţate,

cu ciocurile strânse,

nu o să te mai iubească vreodată

aşa cum te-au iubit...

apoi cearta aceea dintre noi...

bibeloul acela de alabastru spart

cărţile

aruncate pe geam

dvd-ul cu mozart

...

unde sunt, fată, toate visele noastre?

 .  |

Pactul cu Diavolul

sau „Diavolul şi Moartea au tot timpul aşi în mânecă..."  

Pactul cu Diavolul nu l-am făcut încă

deci de desfăcut nici nu poate fi vorba…

Sufletul îşi mai oblojeşte rănile;

pe căi nemedicamentoase

prinde a încolţii din sâmbure teama.

Monologhez, ca Faust nebun în aşteptarea

lui Mefistofeles…

ce lungă-i aşteptarea

când ştii că totul poate fi-n zadar…

„- Mi-e frică de o viaţă de om

când zilnic se pierd multe-atâtea?”

Ce lungă-i aşteptarea când joci viaţa

şi moartea la poker

cu Satan…

degeaba aştepţi asul de inimă roşie…

ce lungă-i aşteptarea…

... ce lungă-i...

... ce...

...

poem pentru iubită

aştept:

să-mi iasă fluturi pe gură,

să-mi crească flori pe umeri,

să-mi curgă vin din ochi

sau cel puţin să-mi apară poeme în miezul palmelor

ca să mi le citeşti tu, iu,

când îmi săruţi buricele degetelor...

Viaţa noastră amice...

                amicului meu Doru Emanuel  

viaţa noastră, amice este un poem

pe care ni l-a scris ploaia răzbind printre frunze

şi pe care n-avem puterea să-l scriem noi,

să-l încrustăm cu vise, speranţe sau chiar

să-l înmiresmăm cu floarea aceea rară,

iluzia...

viaţa noastră, amice este un psalm pe care l-am citit

pentru prima oară în catehismul bunicilor,

simţind mirosul fraget al pâinii coapte în cuptor...

atunci am învăţat că îngerii nu mor niciodată din noi

ci doar ne părăsesc temporar corpurile...

în mijlocul acestui poem voi săpa o fântână,

o voi hrăni cu visele tale

o voi hrăni cu lacrimile mele

să am ce să-ţi ofer când te vor năpădi grijile lumii;

voi sădi apoi un copac în fântână

şi nu-l voi mai uda

ne vom mira când îi vom vedea poamele,

nu vor avea nicio formă cunoscută

o să le culegem, o să le lăsăm să zboare

dimineaţa o să mă găsească

mirat că în noaptea aceea

am visat că mă voi trezi îmbrăcat în inocenţa ta...

Psalm

Cu buze de rouă şoptesc un cuvânt;

Agonizând poemul, adaug un rând,

Pe coală, doar creionul mâzgălind hârtia

Vorbeşte cu Tine. Eu scriu poezia.

Şi port zilnic poveri grele-n frunte

Iar Ţie nu-Ţi pasă, deşi vezi că-s multe,

Mă laşi să zdrobesc în vers agonia,

Să risipesc în pahare adânci poezia.

Şi nu sunt eu cel vrednic să-Ţi vorbesc

Căci ştii bine, Doamne, eu zilnic greşesc,

Dar Tu, paşnic, nu-Ţi reverşi mânia

Şi-mi dai zilnic pâinea şi poezia.

M-ai ales dintre-atâţia să Îţi fiu artist,

De-aceea eu scriu şi sunt veşnic trist,

M-ajuţi, Doamne, să-mi înving mândria

Căci numai TU nu-mi ucizi POEZIA…

Filozofând cu îngerii disperării

Stând de vorbă cu îngerii dulci

ai disperării,

mâncăm mere şi aruncăm cotoarele pe geam

afară din noi…

în jur lumina-i tot mai puţină;

cuvântul Tău, Doamne, tot mai greu;

pe zi ce trece

auzim ţipete ce nu le recunoaştem

ca fiind ale noastre…

cântând pe diferite voci acelaşi cântec,

sfidăm moartea, Doamne,

în încercarea de a răzbi spre Tine,

fără să-Ţi cerem ajutor.

Căutându-mi existenţa

                sau "Ce se ascunde în sertar"  

în fiecare joi mi-e dor de mine

îmi caut certificatul de naştere paşaportul

buletinul de identitate

şi sper să nu fie tot eu cel de miercuri

dezamăgit scot din sertarul cu amintiri

poze cu prieteni pe care n-am certitudinea

să-i fi cunoscut vreodată

albumul cu amintiri

una bucată poezie scrisă la şapte-opt ani

mi-aduc aminte de dragoş-gelu-cel-de-cinci-ani

care la grădiniţă mânca hârtii

educatoarea îi spunea că o să ajungă un mare poet

deci beţiv deci avea dreptate

încet încet îmi dau seama că s-a făcut vineri

aşa că nu mai are rost să mă prefac

că sunt eu

în fiecare joi câştig câte o zi...

Devreme în cenaclu ojt

       sau "În ojt se dau tot timpul delegaţii în rai"  

e devreme şi-n ojt încă muzele dorm;

doar el, cerşetorul, cere un leu şi mi-e jenă

că n-am să-i dau decât gânduri…

e deja de-al casei şi uneori mi-e frică

când văd că întârzie ritualul…

e orb şi mi-e teamă să nu-mi

ceară vedere. N-am de unde să-i dau

nici un leu, nici vedere, doar gânduri…

şi-aprinde o ţigară, trage un fum

şi începe textul ce-i vine turnat ca o mănuşă:

… „sunt orb şi sunt singur. Nevasta m-a lăsat

cu cinci copii mici, dar nu beau. Dorm pe unde

pot, dar nu beau, domnule, serios nu beau!

Mi-e foame, uneori mi-e şi sete şi nu am

bani… daţi-mi un leu, domnule, vă rog… ”

Nu plânge niciodată, însă dac-ar putea

ar plânge… orbii nu plâng… însă pot râde…

Nu râde niciodată, însă dac-ar putea

ar râde… cerşetorii nu râd…

e târziu şi-n ojt muzele se duc la culcare;

doar sufletul meu, singur, cere îndurare…

Legenda unui muritor

              sau "Iubind o himeră"  

În bucăţele mici s-a frânt iubirea

Şi toate-s risipite-n noptieră,

Chiar inima mi-e sus pe etajeră

Şi nu ajung la ea nici cu privirea.

Nu mai am timp să mă îndrăgostesc:

Iubire-adevărată ţine-o clipă,

Călătorind pe-a timpului aripă

Conjug în grabă verbul „te iubesc”.

În bucăţele mici s-a frânt amorul,

Zadarnic plâng şi-ncerc să mă căiesc

Căci nu ştiu de fac bine sau greşesc

Tot încercând cu tine să-mi iau zborul.

Dar poate zborul nostru e departe

Şi-oi obosi şi eu de-atâta drum,

Mi-oi pierde zilnic urmele prin fum,

Mi-oi pierde judecata printre şoapte.

Zadarnic, nu-i la tine fericirea

Pe care zilnic eu am căutat,

Pământul în zadar l-am semănat:

În niciun bob n-a încolţit iubirea.

Atuncea plâng, m-apucă disperarea

Şi lacrimi curg, de jale şi de dor

Şi iarăşi am în tine ajutor

Când tu apari şi-nseninezi cărarea.

Şi-acuma scriu, când mă gândesc la tine

Poemul tragic al iubirii mele,

Cum fost-am noapte, amândoi, cu stele

Pierdute printre galaxiile străine…

Zăpezile-mi sunt pline de durere,

Întroienită-n gene e mirarea,

Doar sângele nebun de prin artere

Năvalnic curge-nlăcrimând cărarea.

Mă uit în sus prin petecul de cer

Şi chiar nu iau în seamă disperarea,

Că nu voi amorţi de-atâta ger

Când sângele cel cald este uitarea.

Mi-e frig atâta de iubirea mea

Şi mă-nvelesc cu plapumă de jale,

Voi adormi la rădăcina ta

Să-mi vindec asprele răni siderale.

Voi face eu cumva ca să răsară

Din buzunarul gol iubirea-n tine;

Chiar dacă te-oi avea numai o seară

Va fi destul să zbor în ţări străine.

Te voi iubi, pe-o margine de ape

Cum nimeni niciodată nu te-a mai iubit,

Şi-oi scrie-ncet, pe ale tale pleoape

Legenda muritorului ce încă n-a murit…

 .  |

Azi nu bat caii

          sau „De azi nu mai beau”  

beţivanii înţepeniţi pe scaune

îşi povestesc viaţa mizerabilă primei persoane care

face cinste cu o votcă,

până îi dor rinichii;

-          Nu mai bea, fiule, nu mai bea!

fiindcă o să te doară-n curând

mamele zdrobite sub căruţe şi copite de cai…

prima iubire – prima beţie,

prima dată când a bătut un cal – a doua beţie,

altă iubire – altă beţie…

- Nu mai bate iapa, fiule, nu o mai bate!

fiindcă o să te doară-n curând

mamele ce-şi deplâng fiii alcoolici…

- Nu mai beau, mamă, nu mai beau!

fiindcă mă dor deja

mamele zdrobite sub căruţe şi copite de cai…

Oanei

uneori, seara, împins dinspre apus,

fug din mine

şi nu mă caută nimeni...

mă regăsesc doar zorile

şi rămân surprinse:

în fiecare noapte,

desculţ,

alergam prin visele tale...

Nevoia de a te ruga

ştii, Doamne, că n-am mai vorbit cu Tine

de la şaisprezece ani

când îngerul acela flâmănd şi bolnav din mine şi-a rupt aripile

de atunci n-am mai crezut unul în altul

peste puţin timp

am şi uitat unul de existenţa celuilalt...

rar îmi aduc aminte de

apocalipsa 22, 13

şi cuvântul Tău, Doamne, mă însângerează...

aş vrea uneori să-mi crească aripi de heruvim

să mă pot muta de pe-acum sus în cer

să Te văd şi să Te ating...

dă-mi Doamne măcar puterea

de a călca nisipul fin al clepsidrelor

de a-mi desena viaţa în interiorul scocilor

apoi să le vând şi tot eu să mi le cumpăr...

Marea ca o femeie albastră

oare e drept să iubeşti marea

ca pe o femeie albastră cu nuferi în palmă?

m-ai întrebat apoi brusc am tăcut amândoi...

ai fi vrut atunci să îmi poţi citi gândurile

sau poate că deja mi le citeai

cum o făceai în fiecare joi seara când te iubeam

abia atunci îmi spărgeai buzele

mi le făceai ţăndări

mi le striveai sub greutatea buzelor tale

dar mie mi se părea că fac dragoste

cu ielele într-un lan de maci

şi că răsuflarea ta e defapt vântul

ce adia uşor prin părul lor despletit...

Culori adiacente

Iubito, sunt eu, un vers într-o limbă străină tuturor,

te caut mereu şi nu te găsesc, oricum fericirea

răsare în culori adiacente…

Iubito, sunt eu, şi n-am nevoie de prezentări: mă cunoşti,

te iubeam, ştii că te iubeam când spuneai că iubirea

răsare în culori adiacente…

Iubito, sunt eu, zilnic acelaşi eu, te iubesc şi ştii că

te caut mereu dar nu te găsesc: şi te doare că eu

răsar în culori adiacente…

Uneori florile, în special orhideele

răsar în culori adiacente…

Când noaptea adorm

Când noaptea adorm cu fruntea plină de gânduri

maşina de scris singură bate câmpii în rânduri

şi scrie poeme prea lungi, risipite-n hârtie,

poeme de îngeri şi vise ce se pierd pe vecie;

Când noaptea adorm – în cap doar un gând:

constant visez că voi muri în curând,

şi credeţi-mă, datorită unui banal accident

voi fi lovit în greşeală de-un vis adiacent…

Când noaptea adorm iluzii visez în neştire

le cred, dar sunt sigur că duc la nefericire,

şi-n vis scriu poeme tâmpite, risipite-n hârtie,

poeme de îngeri şi vise ce se pierd pe vecie…

Mormântul poetului fără nume

Îngerul a strigat: „Ah poesia!”…

sub lespedea de piatră mai dormea poetul

înmormântat fără nume: murise…

pentru toţi el era o dilemă;

nu avea neamuri şi fără motiv

nu avea nici

nume…

nici măcar nu se ştia când –

pe mormântul năpăstuit de buruieni –

crescu-se o floare…

Iubito

            lui M.  

Iubito,

reazămă-ţi capul pe-al meu piept

şi taci – astăzi şoptim vorbe doar în

limba pietrei –

taciturn spune-mi că mă iubeşti

şi că aseară, în vis, m-ai iubit…

eu iubesc tu iubeşti el ea iubeşte

sunt forme imperfecte…

iubirea se mai conjugă azi doar

la plural;

ştii că

te aşteptam în vis în fiecare seară şi

sufletului tău nu-i ceream vamă –

uneori

mă târam gol prin visele tale…

credeai că te-nşel şi-n fiecare seară

tiptil tiptil îmi numărai coastele…

Iubito,

astăzi ne cumpărăm fericirea

doar cu bani mărunţi…

 .  |

Moartea poetului

          in memoriam Radu Săplăcan  

poetului nu i-a mai ajuns infinitul…

la patruşopt de ani bătuţi pe muchie

simţea că trăieşte mai mult decât alţii

creştea în credinţa plăcerilor oprite dar a uitat:

noi oamenii suntem fructul pământului…

nu i-a fost frică de moarte drept dovadă

nu şi-a schimbat numărul de la casă…

însă timpul aleargă şi îmbătrâneşte uneori

într-o zi s-au aşternut primele păreri de rău ale copacilor

şi poetul a prins rădăcini dincolo de cer…

izvorul lumii dintâi şi din urmă

îşi avea obârşiile pe Valea Vaserului…

Iarnă

Zăpada

mi-aduce aminte de

inocenţa copilăriei:

îmi ascund (dez)iluzii şi

patimi îndărătul

unor metafore

subtile...

-Tati, dacă mâncăm ceapă verde

în burţile noastre se face

primăvară?

întreb...

Jos,

tot e alb,

până şi-n mine;

Sus,

heruvimi

cu aripi icariene cad,

prefăcându-se în

oameni de

zăpadă...

Un copil face

îngeri...

Sfârşit apocaliptic

          sau moartea ce va veni nu o să mai doară  

Deplâng Mielul

destinat tăierii şi

ruperea

celei de-a şaptea peceţi;

pedeapsa şi numărul

diavolului

acum devin evidente...

Răgetul fiarei

dezlănţuite

pe Pământ se propagă

cu mult peste

viteza luminii în vid...

Moartea ce va veni nu o să

mai doară, ci ea

îţi va fi

naştere din nou,

naştere din cuvinte,

din pietre:

Sus,

peste toate,

Jertfa Mielului...

Moartea ca o vindecare

Rănit de cuvinte cu două

tăişuri,

mă târăsc sleit de puteri -

mirosind inocenţa unei

zăpezi timpurii -

spre eliberare...

În căutarea pomului cunoaşterii

Zilnic, căutându-te,

pom al cunoaşterii

binelui

şi al răului,

visez la înalt,

însă cad tot mai jos...

Rutina deja mi se pare abstractă;

concret e doar omul din noi,

oare?

lăsaţi-mi visele şi

dorinţa de înalt...

lăsaţi-mi existenţa în pace,

mâine oricum voi fi doar

o umbră

a ceea ce am fost azi...

Zilnic, muşcând din tine,

poamă din pomul cunoaşterii

binelui

şi al răului

constat că

doar descopăr tot mai bine

nimicul...

Naşterea unui poem

Cuvintele risipite pe hârtie

agonizau

naşterea unui poem

şi moartea unei

begonii -

ambele strivite

de mâna

poetului...

Mâna tremurândă

de chinurile

facerii

contura cu greu

un univers propriu,

asemănător picturilor rupestre...

Într-un târziu,

creatorul puse punctul mult

aşteptat...

Aşa s-a născut poezia...

 .  |

(Ne)murire

Nu mori când cazi

în gol

căutând un punct de sprijin

sau când

îngeri decăzuţi din

drepturi

strigă "Mori!"...

Nu mori când,

îngenuncheat,

cauţi speranţa în chipuri

cunoscute,

sau când trupu-ţi

plin de viermi

devine ţărână...

ci mori atunci când

te pierzi în

uitare...

Poetul ucis de cuvinte

                  poetului Ioan Romeo Roşiianu  

Mâna-i strivită de mit

caută ieşirea spre infinit;

e doar vid...

dincolo de zid:

un început de lumină

spre-apus

şi norii s-au dus

către plăpândele ceruri;

la poartă bat geruri,

să nu le deschizi!

Şi azi nu contează nici

clipa

când îngerul însuşi întinde

aripa

spre el...

Astăzi e ziua în care

POETUL UCIS DE CUVINTE

nu moare...

Portret

          unui poet  

Poetul strânse slova visării într-o carte

şi tot ce-nseamnă lumea el lasă la o parte,

visând la nemurire, visând la a cunoaşte,

el trece-n nefiinţă, urmând în a se naşte

din nou, urmându-şi calea, zadarnic urmând visul,

mereu privindu-şi cerul, creându-şi Paradisul

şi tot ce-nseamnă lume aruncă în abisul

uitării celei oarbe, uitării celei mute;

şi tot ce-nseamnă timpul, secunde şi minute

la el poartă pecetea trăirilor trecute...

Să nu-ncercaţi vreodată poetul a-nţelege

căci peste toate-n lume, el însuşi este rege...