Curgătoare, cristaline ca o apă neîncepută, poeme ca un
cadril de corali, scrise cu preciziune
de desen, în felul acela în care poţi
crea oameni din simple linii, cu un natural înnăscut şi graţios. Poeme care
păcătuiesc prin eleganţă şi suferă de prea mult frumos, într-o epocă în care
poezia se umbreşte de goliciune, de spini şi de semne rele. Deschidere din sine
spre dragoste, divinitate şi viaţă, lumină şi întuneric, etern şi atemporal, lacrimă
şi bucurie, creaţiile poetei Rodica Dragomir par să aibă misiunea de a păstra
cumpăna Universului. O pudoare de om cult care-şi refuză manifestările
spectaculoase, disciplinîndu-şi expresiile, împuternicindu-le să-i semnifice
neliniştile prin aparent detaşate stări poetice. Vechiul motiv horaţian „fugit
irreparabile tempus” reprezintă retragerea poetei la adăpostul unor percepţii
filosofice, poate mănuşa aruncată legilor inexorabile sau nevoii de
solidaritate în faţa dispariţiei omului.
Rodica Dragomir se
face vinovată de a fi poeta revelaţiilor sensibile, care tulbură intim dar
discret cuvintele prin care acestea trec, ca o aură vie ce ajunge pînă la
cititor, lucrînd spre ispita lui, aşa cum un pictor de biserici dă viaţă şi
respiraţie sfinţilor. Defilări naturale prin trăiri adînci, lupta între
diferitele emoţii ce o încearcă, momente de răscruce, etape de mare
sensibilitate, o linie de fascinaţie şi spontaneitate. De aici izbucneşte
multiplicarea eului în poeziile sale, orientarea către contemplare, către
încercarea de a înţelege şi defini. De o frumuseţe aparte mi se pare tendinţa
de captare a celor mai subtile trăiri. Parcă la semnalul unei voci mai presus de voinţă, metafora fuzionează cu
ritmurile lăuntrice, versul curge implacabil, susţinut de un fior mistic,
aidoma unui rîu de munte.
Compuse parcă pentru
a privi dincolo de semnificant prin propria filosofie asupra sensurilor ascunse
ale existenţei şi asupra artei poetice ca atare, poeziile oferă mai multe stadii de trăiri, în care
gradul de sensibilitate se mută într-o frumuseţe locuibilă, aidoma unei omizi
care se transformă într-un fluture de azur. Ele se oferă pur şi simplu
cititorului ca o contemplare a universului sensibil al poetei şi par că dau
suflare pînă şi pietrelor. În ceea ce priveşte exploatarea sentimentului de
dragoste, poeta Rodica Dragomir aduce aminte de Frank Herbert şi de starea de
refuz a justificărilor. În întregul ei, poezia, cu muzicalităţi împinse pînă la
incantaţie, se revarsă blînd în căutarea luminii, anulînd materia şi
înregistrînd cu aplicaţie de poet flacăra pură a sufletului în armonii eterice.
Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu