Poesis – Nichita Stănescu

Înger refuzat de păsări

Înger refuzat de păsări,

şi înscris cu-o pană-n cerc

să te şterg de pe nisipul

alizeelor, încerc.

Mai întâi steaua Canopus

cea mult-galbenă, o ling.

Ce sărată e, mi-e sete,

şi ce friguri tari mă ning.

Mai apoi îţi zgârii faţa,

curg din ea secunde verzi,

ce ierboasă mi-e privirea –

somnolent în ea te pierzi.

Înger refuzat de păsări

şi de zborurile lungi

îmi ajungi până la gură

până la sărut mi-ajungi.

Astfel stai înscris cu ţipăt

în conturul scos din minţi,

răspicat, al vieţii mele

care-nfige-n tine dinţi.

Cântec de dor

Mă culcasem lângă glasul tău.

Era tare bine acolo şi sânii tăi calzi îmi păstrau

tâmplele.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Poate ceva despre crengile şi apele care ţi-au cutreierat

nopţile.

Sau poate copilăria ta care a murit

undeva, sub cuvinte.

Nici nu-mi mai amintesc ce cântai.

Mă jucam cu palmile în zulufii tăi.

Erau tare îndărătnici

şi tu nu mă mai băgai de seamă.

Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.

Ori poate de drag

şi de blândeţe.

Nu-mi mai amintesc de ce plângeai.

Mă culcasem lângă glasul tău şi te iubeam.

Dreptul la timp

Tu ai un fel de paradis al tău

în care nu se spun cuvinte.

Uneori se miscă dintr-un braţ

şi câteva frunze îţi cad înainte.

Cu ovalul feţei să stea înclinat

spre o lumină venind dintr-o parte

cu mult galben în ea şi multă lene,

cu trambuline pentru săritorii în moarte.

Tu ai un fel al tău senin

De-a ridica oraşele ca norii,

şi de-a muta secundele mereu

pe marginea de Sud a orei,

când aerul devine mov şi rece

şi harta serii fără margini,

şi-abia mai pot rămâne-n viaţă

mai respirând, cu ochii lungi, imagini.