Ce dealuri!
Ce dealuri are, iubito, Sălajul!
Ai zice că urcă la cer în ample volute –
Sunt dealuri cu apucături de munte…
Ce primăveri sonore cuprinde-n păduri!
Se scriu în priviri imaşuri, nostalgice turme…
Să ne fi născut aici, să fi copilărit
Departe suferinţa! şi n-ai mai fi murit…
Ne-am fi-mbolnăvit amândoi de viaţă
De-atâta rouă, de-atâta verdeaţă…
O sete nebună de-abrupte suişuri,
O foame de pajişti, cărări şi tufişuri…
Cum ne-am fi dus la piscul de sus –
Noi singuri, acolo, chemaţi de mister…
Poate, la capăt, după urcuşul greu,
Ne-ar fi zâmbit cu-ndurare Dumnezeu…
Ce dealuri, ce dealuri, iubito!
………………………………………….
Ca un act expirat,
Ca o bancnotă ieşită din uz,
Mă văd, după toate aceste, confuz…
Aşa fericire bogată-am urzit,
Privind pe-un geam de-autobuz.
Baia Mare,
Aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu