(Poem-romanul
noii încercări de salvare a omenirii)
Acuma când pornesc la drum
- nestrămutat, dar imprecis –
Te rog, atotputernice Părinte,
ajută-mi străduinţa-n scris!
Nu-Ţi cer averi ce-s o povară
pentru săracu-n al lui fel bogat,
ci har Îţi cer să ies cu bine
dintr-un impas deliberat.
E bucuria sui-generis
de-a fi uman prin dăruire –
doar astfel omu-n spirit creşte
şi-şi dă obolul la-nfrăţire.
Nu-s iscusit s-adun averi
roase de molii sau furate,
cum moda este pe la noi
în cercuri cu cinstea certate.
(Şi totuşi, pâinea şi cuţitul
se află la atari mişei,
convinşi c-a omului valoare
rezidă-n bani şi cocoşei.
Ei cred că totu-i de vânzare
ca-n lumea lor fără morală –
cu bani îşi cumpără statutul
şi pentru bani stau la popreală.)
Dar e ştiut că lumea mai rezistă
cu ruga drepţilor nevoitori
şi că-n istorii un popor rămâne
doar prin ai spiritului truditori.
Corul heruvimilor
Pe Pământ va coborî
Mesia a doua oară,
ca să smulgă omenirea
din suficienţa-i chioară.
Mare bucurie
pentru-aceia care
cred că doar prin El
însăşi moartea moare.
Simpla lui prezenţă
va fi semn divin
c-al păcatelor pahar
este arhiplin.
În înălţimi fără sfârşit
unde impulsu-i somnolent,
căci spaţiu-n timp şi viceversa
futile-s pentru veşnicul prezent,
pe tronul slavei necuprinse
Atotputernicul stătea
- Lumină genitoare de lumină –
şi ochiul vocii Lui spre Fiu căta:
- Iubite Fiu, ani două mii
adânc Pământul l-au brăzdat
cu felurite omeneşti stihii
de când obolul Ţi l-ai dat
în chinuri şi moarte pe cruce
ca să revină-ntreg rotundul
la preadamicul statut –
dar una-i forma şi-alta fondul!
Privind la furnicarul pământesc
în goană după pieritor,
uşor constaţi că oamenii cam toţi
nu vor să ştie-n viaţă rostul lor.
Nu vor să ştie că iubirea
şi pocăinţa-s pentru ei salvare,
ci umblă cu tertipuri în speranţa
c-o milă-ntâmplătoare-i calea de scăpare
din a infernului în clocot smoală –
acel subţire fir de ceapă
cu care îngerii vor încerca
pedeapsa grea s-o facă mai domoală...
Vai de perfidul ce-n viaţă
plăcerii i-a fost rob supus,
dar care are cutezanţa
să umble cu nasul pe sus!
Ba chiar să-i ia la rost pe alţii,
mai vrednici decât el prin umilinţă,
cum tot mai mulţi dintre păstori
arată-n fapte-a lor netrebuinţă.
După adamicul păcat,
nu l-am constrâns pe omul decăzut
prin aspre interdicţii sau pedepse
cleştar să redevină-n conţinut,
ci libertatea i-am lăsat-o
în viaţă drumul să-şi aleagă –
inevitabil test ce după moarte
vizeaz-o veşnicie-ntreagă.
Şi ce-a făcut ipochimenul
(istoria fiind dovadă)?
Nevrând în ruptul capului
să se îndrepte şi să creadă
că viaţa-n timp e doar popasul
pentru intensa pregătire
ca firea lui să nu mai fie
în dezacord cu-armonioasa Fire,
din efemer el şi-a făcut
a existenţei sumbră vrere,
cum Epicur se amăgea
cu fericirea dată de plăcere.
Iar pentru asta-i lup şiret
de când intrarea-şi face-n lume
- o bestie ce se îndoapă
cu legi nedrepte şi cutume –,
ca să plesnească de osânză
şi amintirea-i praf să fie,
pedeapsă binemeritată
când omu-i doar o parodie.
A zecea parte dintre oameni
(bolnavii de căpătuire)
au bani şi-averi cu mult mai multe
decât tot restul de-omenire.
Dosiţi în organisme mondiale
masonice-n esenţa lor,
elita ăstor păcătoşi
struneşte soarta maselor,
ba prin conflicte-ntreţinute
de odioase lucrături
(căderi suspecte de guverne
şi jertfa atâtor făpturi),
ba prin planificate crize
financiar-alimentare,
ca păpuşarii planetari
să treacă la măsuri ultrabarbare,
precum reducerea doar la un sfert
a populaţiei pe-ntreaga Terră
pentr-un posibil spor la alimente
şi-un mult mai riguros control în noosferă.
La modă-i azi globalizarea
cu ale ei progenituri –
dacă-nvârtelile-s globale,
şi crima e globală-n lovituri...
Mai mult decât globala poluare
ce colţii şi-i arată iar şi iar,
cruzimea, egoismul şi minciuna
fac viaţa pe Pământ să fie un calvar.
În sine omu-i o enigmă –
a răului cu binele-mpletire:
Răul nativ în el tronează
ca binele s-ajungă la-nflorire!
Fireşte că prioritatea
revine binelui
hedonic,
cu tot mai mulţi oameni convinşi
că e-n viaţă scopul tonic.
Numai o mână dintre ei
moralul bine-l mai slujesc
şi agonia prelungesc
la miliarde de mişei...
În completare la ce-am spus
e românescul meleag sfânt,
unde stă treaba ca-n balada
O apă-s toate şi-un pământ:
„Atâţia oameni s-au convins
(în ceafă când le suflă moartea)
că toate-s goană după vânt
cu năzuinţe pentru duh peltea,
cum Solomon o tot repetă
în cartea sa nemuritoare:
Lumeştile izbânzi deşarte-s toate
şi nu-i nimica nou sub soare!
Ce este a mai fost şi-a fi
- putere, bogăţie, fală –
şi pentru scopul efemer
un suflet pur este doar vorbă goală.
În lumea asta dată peste cap
la banul-zeu se-nchină tot mai mulţi,
încât privind la frământarea ei, constaţi
c-o apă şi-un pământ sunt tineri şi adulţi.
Deşi de Nietzsche nici n-au auzit
(în pragamatism a şti e de prisos),
ei azi, rupând din carnea milei pân’ la os,
pe filosoful revoltat cu mult l-au depăşit.
Ai noştri politruci, de pildă,
se-arată supraoameni la hoţii
şi-s nitzscheeni prin pofta de putere,
eternă revenire-n puşcării...
Decât belşugu-njositor –
azi sus şi mâine la răcoare,
pentru condiţia umană
e mai de preţ o viaţă oarecare
cu demnă simplitate-nseninată
prin necurmată dăruire.
Căci numai inima de alţii plină
cunoaşte-adevărata fericire!
*
După această completare
(metaforă în analiză!)
revin la om şi-a lui derivă
ce-a perturbat morala pân’ la criză.
Cum cred că-i lesne de-nţeles,
al zămislirii plan l-am conceput
cu axe două-n angrenaj ales –
a duhului şi-a fizicului brut.
Din trup şi suflet plămădit,
după căderea în păcat
omul perfect s-a alterat
şi axele i-au ruginit.
O catastrofă-n plan moral
şi-n trup al morţii candidat,
el are şansa mântuirii
doar voia de Mi-o face ne-ncetat.
Iar voia Mea din Decalog
şi din a Fiului lucrare,
e cecu-n alb ce i-l dau azi
pentru viaţa viitoare,
printr-o-nţelegere în care
Eu singur fac dovada clară
că-n veci Mi-am respectat cuvântul,
cum Cartea Mea testamentară
confirmă că s-a întâmplat
- după mai mule-avertizări –
ba cu Sodoma şi Gomora,
ba cu-ale apei debordări.
Ce-ncredere în om să am,
când chiar alesul Meu popor
- uitând că din robie Eu l-am scos –
neascultarea practica de zor,
cu mulţi nemulţumiţi şi-n dese rânduri
zeloşi închinători la zei păgâni,
aşa încât prin Tine-n fapte şi în gânduri
să-şi dobândească faima de josnici asasini?!
În alergarea spre Apus,
părea că viul creştinism
va izbuti să scoată omul
din rătăcirea-n păgânism.
Şi-a izbutit, dar nu cu totul
după ce-n crez s-a urgentat
schimbarea templelor în noi lăcaşuri
şi a Bisericii în stat,
un stat-imperiu colosal
cum n-a pupat puterea seculară,
în care papii sforile le trag
după ce fac din cezarism papară.
De precizat că-n noul cadru
- prin creştinism fertilizat –
pregrese culturale însemnate
în lume s-au înregistrat,
precum tiparul dătător
de viaţă-n mari biblioteci
şi al busolei magnetism
ce-n mări trasat-a lungi poteci.
Dar s-au ivit şi alte „isme” –
aşa ca schismele-n credinţă,
iar, mai tîrziu, fascismul sumbru
şi-expertul bolşevism în suferinţă,
la treabă puse de orgolii
şi de ambiţii ce-au iscat
lugubra artă-nfăţişată
în al războaielor tratat:
De la-nfruntările cu prăştii
la nimicirea nucleară,
omu-n războaie-şi etalează
instinctul progresiv de fiară.
De-aceea el din creier foloseşte
doar o câtime, şi ar vrea
(infirm la minte şi simţire)
să scurme în lucrarea Mea.
La răul promovat în timp
din răzbunare sau prostie,
prăpăd ar fi de-ar stăpâni
potenţialu-ntreg din scăfârlie...
Numai că Eu prin tainele zidirii
zădărnicesc efortul lui necugetat,
nedându-i voie nasul să şi-l vâre
în ceea ce-i doar pentru Mine descifrat,
căci toate-au fost de Mine concepute:
Cereasca boltă-nveşmântată
cu stele-n depărtări sinistre,
Pământul şi cu viul laolaltă!
- Părinte, zise-atuncea Fiul,
cu-adânc respect am urmărit
această amplă prezentare
a omului neliniştit,
o sui-generis
epopee
cu fapte bune şi haíne,
cum numai lui i-a fost menit
contrariile să le-mbine.
Speranţa nefiind pierdută
în a sa şansă de-ndreptare,
Te rog, iubitul Meu Părinte,
să M-onorezi cu-a Ta colaborare,
în încercarea de-a salva
tot ce mai poate fi salvat
şi să-Mi permiţi iar coborârea
pe-acest Pământ descreierat,
unde-s cam toate á rebours
ca într-o casă de nebuni –
cu binele prin rău impus
şi adevărul prin minciuni.
- Vrei, Fiul Meu, să-l faci pe om
cel care-a fost odinioară,
când el în dolce
farniente
alungă gândul c-o să moară?
Aşa să fie, deşi-i sigur
că în raport cu-ntâia oară,
nu vei mişca nimic în om
nici în lăuntru, nici afară.
De data asta Te-or privi
cu o totală nepăsare –
nici tu plăcerea regăsirii
şi nici cruzimea-n prosternare.
Recomandarea Mea-i ca Petru
- o inimă cum alta nu-i –
să Te-nsoţească-n drumeţie.
Drum bun spre duhul omului!
Au cercetat a Cosmosului sferă
- un holograf mai mult decât precis –
unde spre ţinta stabilită
imagini curg şi curg ca-n vis.
Printr-un proces aiuritor
pentru a omului putere,
Pământul l-au văzut ca-n palmă
cu viul nesătul pe emisfere.
De-acord, apoi, că spaţiul biblic
va fi întâiul lor popas,
hotarul dintre universuri
l-au depăşit doar printr-un pas,
un pas dumnezeiesc cu-adevărat
(de-a omului ştiinţă-n veci necunoscut)
prin care existentul de dincolo de timp
ia forma consistentă a lucrului văzut.
...Şi-aşa se face că Mesia
- de-apostol Petru secondat –
porni din Nazaret la drum
de timpu-n loc părea c-a stat.
Mergeau încet, cu pasul rar,
(doi pelerini cu gândul în trecut)
şi seama nu luau la zgomotul făcut
de maşinismu-n goană spre Tartar.
Într-un târziu, cu trupurile frânte
de nevoinţa autoimpusă,
sub un măslin la poala unui munte
s-au aşezat pe ţărâna setoasă
de-a ploii caldă mângâiere,
ca să-şi mai tragă sufletul
până ce vipia-şi va împlini
îmbrăţişarea cu pământul.
Dar numai ce-au sorbit din ploşti
câte un strop de udătură
şi Tatăl
nostru l-au rostit
că au văzut a lui
figură
cum la iuţeală s-a-nchegat
din aerul pălit de soare –
la patru ace îmbrăcat,
Mefisto zâmbea cu candoare.
- Mă bucur, frate, de-ntâlnire,
deşi tu nu pari încântat;
să fie degajarea mea de vină,
ori modul tău mai rezervat?...
Nu pot fi altfel de cum sunt –
direct şi fără etichetă!
Propun, de-aceea, hic et nunc
să folosim altă reţetă
în adresare, ca-ntre fraţi,
nu cu majusculi de-onorare,
cu toate că-ntre noi distanţa
de-o vârstă cu eternul pare.
Dar ăsta-i numai praf în ochii
naivilor lipsiţi de haz –
antagonismu-ntre principii
nu-i pentru mâncători de praz...
În plus, văd că de data asta
vii însoţit de-un devotat,
acela care într-o noapte
de tine întreit s-a lepădat.
Dă bunul Petru să răspundă
la lovitură, dar Iisus
îi face semn şi el Îl lasă
la punct să-l pună pe intrus:
- Ia uite cine s-a găsit
pe alţii la refec să-i ia!
Taman acela ce ispita
nutreşte cu esenţa sa.
Ştii foarte bine ce stă scris
despre măsură-n sfânta Carte:
„Doar de măsura folosită
avea-va fiecare parte...”
Te bucuri paiul când îl vezi
în ochiul unuia smerit,
dar bârna din ochiul perfid
îţi pare fapt obişnuit.
După-ntâlnirea din pustie
când închinarea mi-ai propus
în schimbu-ntregului Pământ,
crezi c-ar mai fi ceva de spus?
Te-am suportat îndeajuns,
deşi prezenţa ta m-apasă.
De-aceea, verde eu ţi-o zic:
Fă bine-acuma şi ne lasă!
- Vai mie, susură Mefisto,
te-am supărat a doua oară
şi cât dorit-am revederea
pentru ce-a fost odinioară!
Din pricina acestei javre
- omul în carne şi în oase –
am cam sărit atuncea calul
cu fiţele-mi fastidioase.
Dar, trebuie să recunoşti,
c-o ispitire iscusită
e pentru crez binevenită
(prin încercări ţi-l întăreşti),
tot astfel cum e necesar
răul în lumea sublunară –
un bine curăţat de rău
ar fi banal din cale-afară...
Ca să nu ai din nou surprize
(pe om să nu contezi vreodată!),
vreau să te pun de-acum în gardă
că-i altminteri de cum se-arată.
Tocmai de-aceea şi-a făcut
din actorie-un scop în viaţă –
în sinea lui se crede geniu,
deşi-i de fapt doar o paiaţă.
Iar pentru asta ce-a făcut?
Fiind morala o povară,
cu etica a-nlocuit-o,
încât azi justu-i de ocară.
Aşijderea a procedat
cu al ştiinţei bun renume:
A decretat cu aroganţă
că totu-i relativ în lume
şi că dincolo de-a luminii
celeritate-i întuneric –
o zonă pentru cert tabú,
dar nu şi pentru ipotetic...
În dese rânduri m-am gândit
la sufletul uman, în care
fraţi siamezi de-a pururi sunt
răul şi binele-n mişcare,
şi-această desluşire am:
Pământul în rotirea lui
cunoaşte nesfârşita alternanţă
a zilei şi-a-ntunericului.
Tot astfel sufletul cunoaşte
lumini şi umbre-n clarobscur,
ce prin proporţia-ntre ele
traseaz-al caracterului contur.
Un argument la cele spuse:
La două veacuri după tine,
din Persia ameninţa
maniheismul bazele creştine.
Ei bine, în doctrina lui
profetul Mani afirma
etern conflictul bine-rău
şi-al neluminii cu lumina.
Mai vreau să spun că intuiesc
ce ţi-ai propus prin revenire
şi că pioşi cu-adevărat
rar vei găsi în omenire.
Nu vei păţi ce-ai mai păţit
la-ntâiul
tău terestru zbor,
însă te paşte-nstrăinarea
din Marele
inchizitor.
Fireşte, într-o nouă formă
mai crudă-n a ei rafinare,
în care omul e captiv
prin zelu-ntru civilizare.
Credinţa n-o căta-n oraşe
cu catedrale înţesate –
triste jaloane în istorii
pentru-a turismului prosperitate,
ci cat-o la acei sihaştri
ce-s bucuria Tatălui,
precum preavrednicul Ioan
din Munţii Maramureşului...
Dar când Mefisto-şi dădu seama
că nu mai este ascultat,
pe loc se făcu nevăzut –
duh neguros de noapte însetat.
Deja celeştii pelerini
atraşi de retroviziuni,
în minte refăceau traseul
pe veci marcat de mari minuni.
După botez, Iisus porni
să-nalţe către cer o punte
şi-n carnea timpului El dăltui
faimoasa predicare de pe munte,
astfel că-ntreaga omenire
- convinsă ori întrebătoare –
se mişcă-ntre poruncile lui Moise
şi-această a credinţei floare.
- Sunt fericiţi, le spunea Unsul
mulţimilor preaînsetate
de-al Său cuvânt înaripat,
toţi cei ce au inimi curate:
Săracii-n duh şi întristaţii,
flămânzii şi cei prigoniţi
din pricină că Mă urmează,
vor fi în ceruri răsplătiţi.
Voi, sare a Pământului,
veţi fi lumină pentru semeni
dac-ale voastre fapte n-o să fie
pricină de cârtire pentru nimeni
şi veţi primi împărăţia
din cer, dacă prin fermitate
pe farisei şi cărturari
îi veţi întrece-n puritate.
Aflaţi că nu doar ucigaşul
va fi cu-asprime judecat,
ci şi acela ce pe drum
cu pârâşul nu s-a-mpăcat.
O preacurvie-i făptuită
când pofta-n inimă mijeşte.
De-aceea, zic: de ochiul drept
către păcat se aţinteşte,
nu ezita, ci-ndată-l scoate
şi scapă-te de putregai,
ca morţii în întregul trup
liberă mână să nu-i dai.
Tot astfel dacă mâna ta
cu binele-i în învrăjbire,
reteaz-o şi atuncea trupul
va fi salvat de la pieire.
Vă-ndemn să cultivaţi iubirea
- scump dar al Tatălui ceresc –
şi să-i iubiţi şi pe vrăjmaşi,
nu doar pe-acei ce vă iubesc.
Celor ce cer voi să le daţi
şi răsplătiţi răul cu bine,
aşa cum soarele şi ploaia
de-a valma fericesc pe orişicine.
Nu ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte
va stinge-n lume răutatea,
ci doar iubirea este-n stare
să-ngenuncheze chiar şi moartea.
Iubiţi-vă cum vă iubesc
şi-o să-Mi fiţi dragi pentru vecie,
căci din iubire-am fost făcuţi
şi prin iubire lumea-i vie.
În miluiri să procedaţi
cu-atât de multă discreţie,
încât ce face mâna dreaptă,
cealaltă mână să nu ştie.
La îndemână toţi aveţi
pomana, rugăciunea, postul –
acest trio al dragostei concrete
pentru acel ce-n viaţă-şi ştie rostul.
Rugaţi-vă neîncetat!
Prin rugă sufletul călătoreşte
la viul Dumnezeu din ceruri,
iar inima se primeneşte.
Rugându-vă cu stăruinţă,
nu vă-ndoiţi c-o să primiţi
mai mult decât vă-nchipuiţi
şi vi-i de strictă trebuinţă.
Dar n-o faceţi în văzul lumii
cum fac atâţia ipocriţi,
ci-ascunşi şi cu sinceritate
voi Tatăl
nostru să-l rostiţi,
atenţi la sacru-angajament
din rugăciunea ce-o-nălţăm:
„Iar Tu greşelile ne iartă
precum greşiţii ni-i iertăm”!
La fel e postul de faţadă
pentru impresie deşartă –
fiind de Tatăl rău văzut,
făţarnicii au bună plată.
Adevăratele comori
nu-s de rugină atacate
şi nici pentru tâlhari ispită,
ci-n ceruri sunt depozitate.
Iată de ce nu amânaţi
să vă măriţi comoara-ntruna
prin hotărârea de-a sluji
pe Dumnezeu, nu pe Mamona,
ştiut fiind că-i imposibil
la doi stăpâni să slugăreşti –
de ţii la unul dintre ei,
pe-al
doilea îl nesocoteşti.
Alegerea înseamnă drumul
de fiecare preferat –
îngustul drum către viaţă,
ori spre pierzare drumul lat?...
Nu staţi pe gânduri, mai ales
că după Mine o să vină
cohorte de proroci satanizaţi,
duhnind cale de-o poştă a minciună,
care la Judecată vor pretinde
- deşi de-acuma-s condamnaţi –
c-au prorocit în al Meu nume
şi, ca atare, merită salvaţi.
Pe-atunci, în Cana Galileii
trăia Estera, dulce floare,
precum frumoasa-ndrăgostită
din a Cântărilor Cântare.
Fără-ndoială că era
o roză albă din Sharon –
cu fruntea nea sub păr noptos,
regină-n toate fără tron.
Fiind nespusă încântare
pentru atâţi admiratori
(zeiţă-n carne şi în oase
ce-n inimi iscă dulci fiori),
fireşte că părinţii ei
nu mai puteau de fericire,
având o fată nepereche
la-nfăţişare şi la fire.
Sub influenţa lui Ioan,
apostol de Mesia mult iubit
şi a lor rudă-apropiată,
ei amândoi s-au convertit
la noul crez mântuitor,
şi tare s-au mai bucurat
Estera când le-a spus că-n ţel
sunt mai uniţi ca niciodat.
Dar inima şi mintea – părţi
dintr-un întreg dumnezeiesc,
în fapte de rutină se-nţeleg
şi-n cele mari altfel gândesc.
Căci e ştiut c-adeseori
schimbările în viaţă vin
nu din a minţii-nţelepciune,
ci din al inimii preaplin.
â
Aşa Estera, tot văzându-l
pe Caius, chipeşul roman
cu coiful lui de ofiţer
şi-n port distins patrician,
cum călărea cu eleganţă
în fruntea unităţii lui
din garnizoană sau spre ea
(mai zeu ca toţi acei tehui),
simţi că-n inima-i doldora
de dragoste pentru Mesia
s-a strecurat o-nfiorare
care-i alungă voioşia,
un sentiment nemaicercat
cu-aşa o voluptate grea –
era copilă, dar prin el
femeia-n ea se zvârcolea!
La rândul lui, când o-ntâlnea,
se încingea Caius ca focul
şi,-ndrăgostit de ea lulea,
nu cuteza să-şi spună oful...
Confuză şi înspăimântată
de ceea ce-i părea păcat,
pe blândul Ioan l-a căutat
cu inima înlăcrimată
ca din povară să-i mai ia.
Dar spre adânca ei mirare
şi bucurie totodată,
în loc de severa mustrare
la care tocmai se-aştepta,
apostolul, surprins de-abia,
o mângâie cu bunătate:
- Nu-i un păcat, copila mea,
pe un bărbat să-l îndrăgeşti
şi-apoi, cu dragoste curată
familie să-ntemeiezi
prin vieţuire-ntreolaltă!
Au Cartea sfântă nu divulgă
acea poruncă pentru fiu,
ca rodu-mpreunării cu soţia
să prelungească viu-n viu,
aşa ca prin perpetuarea
prezentului în viitor,
Voi creşteţi şi vă înmulţiţi
să fie-n căsnicii izvor?
În cazul vostru este-o hibă
ce trebuie pe loc tranşată
(fireşte, de se va ajunge
să-ţi ceară mâna vreodată):
Tu o creştină, el roman
la zei jenanţi închinător.
Chiar crezi că peste ani, cu tine
nu s-ar purta îngrozitor?
Iar sfatul meu e să alegi
remediul cu mai micul chin:
Ori scoate-ţi-l de la inimă,
ori fă din el un bun creştin!
Pe gânduri, dar cu duhul fulg,
porni Estera către casă
şi zile-n şir, fără să-l vadă,
în rugi cătă soluţia miezoasă.
În ăst răstimp, sărmanul Caius
- bolnav de-a sorţii silnicie –
porni spre casa ei decis
s-o ceară în căsătorie.
Ajunge, şi cu mari emoţii
ca orişicare-ndrăgostit,
el întră-n casa spaţioasă
a unui jidov înstărit,
unde-i primit cu deferenţă
de fată şi ai săi părinţi.
Iar el le povesteşte-n pripă
de boala ce l-a scos din minţi
- acea a inimii chemare
de-un aprig chin făcut din miere –
şi, în final, cu ochii-n lacrimi
el mâna Esterei o cere.
Îngrijoraţi, părinţii vor
un necesar timp de gândire;
Estera, însă, inspirată
iute-şi revine din uimire:
- Nu voi ascunde, dragul meu,
că-mpărtăşesc a ta iubire!
Dar diferenţele de crez
nu-ţi par o mare poticnire,
dacă nu azi, atunci cu vremea?
Eu sunt creştină, tu te-nchini
la zeii voştri-mprumutaţi,
hazlii dar mai ales haini.
Mă iartă că-ţi vorbesc despre ceva
ce-i pentru mine un vital reper –
distanţa dintre zei şi-al nost Mesia
e ca de la Pământ la cer.
- O, dulcea mea, ce bine-mi pare
că între noi oprelişti nu-s!
Nu doar că zeilor le râd în nas,
da-s chiar atras de-nvăţul lui Iisus.
Un argument la cele spuse:
Botezu-n legea ta-l doresc,
ca nunta şi viaţa noastră
să fie-un lung regal ceresc.
Şi-aşa făcură, iar la nuntă
- printre mulţimi de invitaţi –
a luat parte şi Mesia
cu mama Lui şi câţiva devotaţi.
La mesele întinse-n casă
şi în ograda-ncăpătoare,
vinul curgea, curgea întruna
în burţile doldora de licoare.
Dar iată că în plin chiolhan
cu horă şi cântări divine,
n-a mai rămas un strop de vin
în vasele la-nceput pline.
Atunci Iisus, din apa pusă
de servitori în vasele acelea,
făcu un vin atâta de gustos,
încât în nun stârni nedumerirea:
- Voi, mirilor, le zise el,
n-aţi procedat cu judecată
servind la
urmă vinul bun –
la nunţi e pus pe mese prima dată!
Umblând cu predicarea în Iudeea,
Samaria şi Galilea,
Iisus avea şi prieteni iubitori
la care El trăgea adeseori,
fie că obosit, vroia
doar somnul nopţii-ntremător,
fie că-n gând îi revedea
cu-acelaşi dor răscolitor.
Iar în Betania-i avea
pe Lazăr, Marta şi Maria,
trei fraţi mai dragi ca toţi ceilalţi
(întruchipau chiar bucuria)
prin felul lor de-a se purta
cu îngerească gingăşie,
încât El se simţea nespus de bine
într-o atare companie...
Taman când era ocupat
cu predicatu-n depărtare
(„Eu sunt viaţa şi-nvierea”
dădea mesaju-ncredinţare),
fu-nştiinţat că Lazăr zace
de-o-ngrozitoare maladie
şi că-n puţine zilişoare
el va fi-ntins pe năsălie.
Într-adevăr, doar două zile
mai dăinuit-a agonia
şi Lazăr ochii i-a închis
ca să dea piept cu veşnicia.
Atunci Iisus, cu ochii-n lacrimi,
înspre Betania porni,
dar oamenii-L opreau pe drum
nu doar spre a-L preamări,
ci şi să-i
vindece de boli,
ca prin minuni în El să creadă –
bolnavii să-şi ia patu-n spate
şi orbii lumea să o vadă,
astfel că ţinta Şi-o atinse
după ce Lazăr fu-ngropat
într-o adâncă peşteră
din marginea acelui sat.
Întâmpinat cu multă jale
de rudele îndoliate,
Iisus îndată S-a-ndreptat
către acel mormânt aparte,
urmat la mică depărtare
de gloata curioşilor
avizi de altă mare faptă
din seria minunilor.
Ajunşi la peşteră, Mesia
rosti o rugă inspirată
către Acel ce L-a trimis
şi toate prin El le arată.
Apoi, îndepărtând pietroiul
de pe mormântul întocmit,
pe Lazăr l-a chemat afară
şi el îndată a ieşit!
Nutrea Iisus pentru copii
o dragoste mistuitoare:
Nu doar c-adulţilor cerea
să aibă puritatea lor de floare,
dar deseori, cu duioşie
El îi chema şi ei veneau
s-asculte-n basme fine pilde
pe care-apoi le comentau.
Unul era cu vrăjitoarea
şi spiriduşul mititel,
pe care ea l-a cetluit
de trunchiul unui copăcel.
Şi-a stat el astfel ani în şir
rugând-o să-i curme canonul,
până ce bunul vrăjitor
a apărut şi i-a dat drumul.
Un altul relata legenda
cu juna fată de-mpărat,
care-n avântu-i spre înalt
de soare s-a amorezat.
Şi zilnic ochii-i lăcrimau
privind la el cât ce putea,
iar gura ei arsă de dor
iubitul nume-l tot rostea.
A mers aşa o perioadă
cu-ocheade şi cu jurăminte,
până ce mama lui atentă
văzu că el nu-i cel dinainte,
c-adică-i tot cu gândul dus
la fetişcana pământeană
şi că nici ziua şi nici noaptea
nu pune geană peste geană.
Îngrijorată de urmări,
se hotărî să intervie –
eterniză avântul fetei către soare
prin preschimbarea ei în ciocârlie!
De-aceea, ciocârlia primăvara
cu cântec se înalţă spre iubit,
înştiinţând pe gospodari că-i vremea
să iasă iar la plugărit...
Şi alte multe cunoştinţe
copiilor le transmitea,
iar mai la urmă-i învăţa
o rugăciune acadea:
„Curat ţine-mă, Doamne, -n lume
până ce moartea m-o răpune.
Nu-i nime-atât de păcătos,
ca prin căinţă şi-ndreptare,
la Dumnezeul plin de milă
să n-aibă parte de iertare”...
Printre copii era şi Sara,
a lui Iair boboc de fată –
la doisprezece anişori
părea o zână întrupată.
Nu doar cu numele prinţesă,
ci-n adevăr mică stăpână
peste stăpâni şi servitori,
era a vieţii lor lumină.
Şi fericiţi până la lacrimi
de-a lor odraslă înzestrată,
părinţii o mâncau din ochi
cu poznele ei laolaltă.
Căci n-o avea decât pe ea
acest Iair la pungă gros –
era fruntaş în sinagogă
şi de-al măririi cancer ros.
Dar într-o zi el la Iisus
veni plângând că fata-i moare
şi că doar Unsul e capabil
să o repună pe picioare,
cum în nenumărate rânduri
cu-atâţi bolnavi a procedat,
ba chiar se ştie că pe Lazăr
iarăşi vieţii l-a redat.
- De crezi, răspunsu-i-a Iisus,
c-aievea toate aste-au fost,
atunci e musai şi credinţa
că Tatăl M-a trimis c-un rost:
Sunt adevărul, calea şi viaţa
pentru acei ce-Mi dau crezare;
de-or trece cerul şi Pământul,
a mea învăţătură moarte n-are!
Un sol grăbit vesti decesul
în timp ce discutau astfel,
şi tatăl se pierdu cu firea,
deşi El susţinea c-a adormit niţel.
Acasă mama hohotea
lângă micuţa în sicriu,
iară mulţimea băgăreaţă
pe Mesia-L făceau capiu
pentru vrăjeala c-ar dormi,
când e vizibil că s-a dus.
- S-o-nvie, între ei cârteau,
dacă e Fiul Tatălui de sus.
Atunci Iisus dădu afară
acea mulţime fistichie
şi doar rosti „Talita cumi!”,
că-ndată moarta fu iar vie,
spre a părinţilor îmbucurare
după atâta plâns şi jele.
- Cred, Doamne! a strigat Iair.
Ajută necredinţei mele!
Cu mâna pe capul copilei
din gheara morţii de-abia smulsă,
Iisus le spuse că a lor
e-mpărăţia-n cer promisă:
- Aflaţi, grăi El mai la urmă,
că numai cin’ se va smeri
- aidoma acestor prunci –
răsplata-n ceruri va primi.
Dar vai şi-amar de-acela care
împinge pruncii la păcat!
Mai bine-ar fi să se înece
cu un pietroi de gât legat...
Motto:
La vremea respectivă puţini oameni au avut inspiraţia să pună semnul de egalitate între schimbarea la faţă a Domnului şi cea a lumii...
Cu Petru, Iacov şi Ioan,
Iisus urcă pe-un mare munte,
ca sufletul să Şi-l aline
în dialog cu-al Său Părinte.
- O, Tată,
(mai la o parte Se ruga
cu-aşa o dăruire că hainele-i albiră
şi El la chip era schimbat),
Tu, ce citeşti în minte gândul
şi-n inimă dorinţa nenăscută,
de-i cu putinţă
de Mine-ndepărtează
paharul suferinţei ce M-aşteaptă!
Dar iarăşi zic:
Nu-i după-a Mea dorinţă,
ci-aşa cum Tu ai hotărât,
deci voia Ta fie-mplinită...
Da, Tată,
în Mine omul se-ngrozeşte
de chinurile-n pregătire
până la moartea-Mi necesară
cum e-n Scripturi adeverit,
şi-acum, înţelegând prea bine
teama din om de-al morţii apetit,
Mă-ncearc-o milă mai aparte
când văd că încă-i indecis
să poarte-n viaţă blându-Mi jug,
ce pace-i dă şi nemurire
dup-al sfârşitului tenace plug.
De-aceea Eu i-am şi trimis
pe ucenici în larga lume,
cum şi Tu m-ai trimis pe Mine
ca parte-n planul Tău anume –
să răspândească-nvăţătura
pe-ntreg Pământul la oricine,
iar Eu cu ei una să fiu
aşa cum una sunt cu Tine.
Mai vreau, Părinte preaiubit,
pe toţi aceştia să-i sfinţeşti
cu-al Tău Cuvânt ce-i Adevărul
şi, în final, să-i răsplăteşti
- după ce-om fi iarăşi împreună –
cu-a Ta iubire atotbună,
etern izvor de apă vie,
din care am băut mai înainte
ca lumii să-i pui temelie.
Sfârşind Iisus cu rugăciunea,
un glas din nor s-a auzit:
„Acesta-i Fiul Meu iubit
ce-aduce-n lume mântuirea.
Numai prin El e cu putinţă
să fie iar curat Pământul.
Urmaţi-L cu încredinţarea
că moartea nu-i totuna cu sfârşitul!”
După ce Unsul S-a smerit
spălându-Şi ucenicii pe picioare
şi i-a-ndemnat stăruitor
la fel să procedeze fiecare,
cu toţi învăţăceii lângă El
(nici Iuda vânzătorul nu lipsea),
la Cină a cerut ca-n veci
să fie săvârşită-mpărtăşania,
prilej de veşnică dispută
în veacurile ce-au urmat:
Un sens e transsubstanţierea,
iar consubstanţierea-i celălalt!
Apoi, frângând o pâine, El le-a dat-o
şi i-a-mbiat cu harul Lui de Dumnezeu:
- Luaţi, iubiţilor, mâncaţi!
Acesta este trupul Meu.
Tot astfel a luat paharul
şi, mulţumindu-I Tatălui, le-a zis:
- Beţi toţi din al Meu sânge ce se varsă
pentru-a păcatelor iertare cum e scris!
Căci nu voi bea de-acum încolo
din rodul viţei niciodată
până-n Regatul ce urmează,
unde-om fi iarăşi laolaltă.
Şi vă mai spun că printre voi
e unul care-o să Mă vândă –
unealta împlinirii-a tot ce-i scris
despre a Mea venire şi osândă...
Iar după Cină, scrie Iuda
în Evanghelia-i aparte,
că Mesia l-ar fi chemat
de toţi ceilalţi mai la o parte,
nu pentru blam, ci ca să-i ceară
în felul lui să se jertfească
şi să-L ajute-n acest chip
menirea de Trimis să-Şi împlinească.
Şi a venit ziua în care
- deja de rabini condamnat –
El dintr-ai Lui cu silnicie
de înarmaţi a fost luat,
ca preoţii din Sanhedrin
(de tulburări preocupaţi),
prin moartea Lui decisă-n pripă
să poată răsufla-mpăcaţi
că Legea ei au apărat-o
printr-o vădită nedreptate,
ca-ntreg poporul să nu tragă
ponoasele de-un ţăcănit iscate.
Dar un verdict dat de Sinedriu
putea să fie aplicat
doar dacă era avizat
de-al Romei om în teritoriu.
Aşa că-n grabă L-au trimis
pe-ostatic la procurator –
faimosul Pontius Pilatus
pe care îl urau de zor
din pricina-ncercărilor
la care le-a supus răbdarea,
ca s-avizeze-al lor verdict
şi legea să-şi urmeze calea,
mai înainte de-a începe
severul lor sabat străbun,
când credincioşii-nvederaţi
numai pe Tora mâna pun.
Având în minte-avertismentul
soţiei sale cu prorocul
(pedeapsa ce-ar cădea pe ei
de-ar face preoţilor jocul)
şi-n suflet c-o profundă silă
faţă de-acest popor zărghit
cu-a sa credinţă într-un Iahve
înceţoşat de infinit,
Pilat L-a cercetat pe prinsul
de pumnii încasaţi stâlcit,
ce susţinea ba c-ar fi rege,
ba că din cer ar fi venit
pentru salvarea omenirii
de-un greu păcat protostrăbun,
ca-n faţa legii să-L găsească
nevinovat pe-acest nebun.
Înfuriaţi peste măsură
că Pontius iar s-a opus,
Caiafa şi cu Ana, preoţi mari,
acasă la roman s-au dus
să-i spună cu arţag în faţă
că-i caz politic falsul rege
şi că la Roma-mpotrivirea
va fi tratată după lege
ca o trădare evidentă
a-naltului trimis în zonă.
- Crezi tu, Pilat, grăi Caiafa
cu voce sură şi atonă,
că impostorul de Iisus
este complet nevinovat,
precum acei netoţi profeţi
ce bat Iudeea-n lung şi-n lat,
când e vădită tulburarea
stârnită de El în credinţă?
Decât dezordinea-n popor,
mai bine piară-a Lui sămânţă
chiar printr-un act de nedreptate
la legile romane raportat!
Cu-acest verdict Legea-i păzită,
iar noi slujim pe împărat...
Cu uşa strâns de argumente
- pentru duşmani armă letală –
Pilat răspunse că pe mâini
de sânge inocent se spală.
Şi-n văzul gloatei s-a spălat
cu gesturi ritualice,
în timp ce Ana chiar cerea
ca sângele pe ei să pice.
Iar mai târziu, urmând cutuma
cu condamnatul liberat,
de trei ori Pontius Pilatus
mulţimea-n clocot a-ntrebat
alesul care-i: blândul Uns,
ori un nelegiut sadea,
şi tot de-atâtea ori gloata vui
c-alesul ei este Baraba.
Atunci Pilat organiză
batjocorirea lui Mesia,
dar gărzilor le porunci
ca gloatei să-i stingă furia
cu care L-ar fi sfâşiat
pe Mielul plin de îndurare
până la dealul Căpăţânii –
loc groaznic de crucificare
pentru infractori înrăiţi
ce strâmbul bine-şi urmăresc
şi unde, între doi tâlhari,
fu ţintuit Solul ceresc.
Iar El, pe-o vipie cumplită
şi de insecte asaltat,
simţi un plus de canonire
când fu de Hestas provocat:
- De eşti Hristos, ne-o dovedeşte
prin fapte, nu doar prin cuvinte –
coboară de pe cruce-acuma
şi fă-ne slobozi ca-nainte!
Dar Dismas, celălalt tâlhar,
l-a dojenit pe-al lui fîrtate:
- De ce te plângi? Suntem aici
pentru-ale noastre rele fapte,
alături de-un nevinovat.
Şi agrăind către Iisus:
- De mine, Doamne,-adu-Ţi aminte
în sfântul Tău regat de sus!
Cu bucurie i-a răspuns
Cel însetat de omenie:
- Cu-adevărat, de azi cu Mine
vei fi în rai pentru vecie
*
La scurtă vreme după asta
S-a săvârşit c-un geamăt stins:
- Părinte, de-ale tale braţe
cu duh cu tot Mă las cuprins!
Şi-n plină zi, atuncea chiar
lumina-n negru s-a drapat,
perdeaua-n templu a plesnit
şi lumea s-a cutremurat,
încât, cu faţa la pământ,
norodul tremura-ngrozit,
iar un sutaş a glăsuit
că fost-a Unsul un om sfânt.
Apoi, cadavrul lui Iisus
a fost luat şi îngropat
de Iosif din Arimateea
(cu-accesul de-un pietroi barat)
şi pentru rabini, episodul
părea de-a pururi încheiat.
Dar iată că a treia zi
- cum El pe toţi i-a anunţat –
femeile găsesc doar locul,
nu şi pe mortul mult iubit –
pietroiul era dat de-o parte
şi-un înger astfel le-a grăit:
- Mironosiţe îndrăgite
de-Acel ce-a fost crucificat,
voi primele aflaţi acum
că din mormânt El S-a sculat,
ca să-mplinească punct cu punct
a Bibliei pur adevăr.
Veţi merge, dar, la ucenici
să relataţi de-a fir a păr
acest miracol fără seamăn
ce-n creştinism e temelia,
spunându-le că-n Galilea
o să-L revadă pe Mesia.
Dar n-au crezut în spusa lor
cum Magdalenei nu i-au dat crezare,
sau celor doi ce spre Emaus
nu L-au ghicit sub noua-nfăţişare.
Ba şi mai şi, după-nviere
pe-apostoli El i-a vizitat
şi ei L-au cunoscut, doar Toma
L-a pipăit şi-a exclamat:
- Într-adevăr eşti Domnul meu!
- Tu, Tomo, Unsul l-a mustrat,
crezi dacă vezi,
dar află că sunt fericiţi
aceia mulţi ce n-au văzut
şi totuşi cred c-am înviat!
După-nviere de trei ori
cu-nvăţăceii S-a-ntâlnit,
cerând ca Petru pentru oi
să fie-un păstor iscusit
şi toţi ceilalţi să răspândească
învăţul Lui în lumea toată.
Apoi, S-a înălţat la cer
ca să revină altădată.
1. La Ierusalim
Călătoria a cerut
de la drumeţi efort cumplit –
mergeau întruna pe răcoare
conduşi de-un fler desăvârşit
(un GPS dumnezeiesc
al deplasării-instantanee
la locul fixat în idee
printr-un proces metafiresc)
şi ziua ei se odihneau
pe unde arşiţa-i prindea,
privind la vulturi cum planau
şi verdele se sfarogea.
Doar fermele ce tulburau
monotonia-nvâlvorată
c-un verde menţinut în viaţă
de apa prin ţevi picurată...
Şi iac-aşa, târâş-grăpiş,
Iisus şi Petru osteniţi
de anticul Ierusalim
au fost în fine înghiţiţi.
Priveau buimaci în jurul lor
la zarva mai ceva ca-n iad
şi, îmbrînciţi, au hotărât
să cate un mai paşnic vad.
- La templu, zise Petru-ncet,
poate-om găsi ce căutăm,
deşi – acum ca altădată –
în cuib de vipere intrăm.
Simţiră-ndată că-s purtaţi
spre templu de-un imens curent –
mulţimi de oameni ce-i scrutau
şi-al căror grai incoerent
îl pricepeau, căci el era
limbajul gândului la gând –
cum întrebarea se năştea,
răspunsu-şi lua locu-n rând!
Au înţeles din vorbărie
că ştiu cu toţii ce hram poartă
şi că mai marele-ntre rabini
în curtea templulu-i aşteaptă.
Într-adevăr, retras în turnul
habotniciei milenare,
Sinedriul părea în călduri
prin rabineasca-nverşunare.
- Ce mai tupeu! strigă rabinul
din ce în ce mai cătrănit,
să te întorci acolo unde
ai fost pe cruce ţintuit
pentru nelegiuiri mai grave
ca tâlhăria sau omorul.
Aveţi din partea mea o zi
să vă luaţi de-aicea zborul
şi-n veci de veci să ne-ocoliţi.
Altminteri, luaţi bine seama,
în piaţă veţi fi arşi de vii
ca tot ce-n mozaism dă iama,
cum am mai ars atâtea mii
din Noul
Testament creştin.
Iar tu, se-ntoarse spre Iisus
cu vocea-ncinsă de venin,
să bagi la cap că pentru noi
- lui Iahve şi lui Moise devotaţi –
nu eşti Mesia, ci-un profet
mai şarlatan ca toţi ceilalţi!...
Luând ameninţarea-n serios
şi nedorind o confruntare oarbă,
ei
se-ntrebau unde-ar putea
un aer mai destins să soarbă,
când au simţit a Romei vrajă
în zorul lor de-a fi departe –
doar ce-au dorit urbea eternă,
c-au şi sosit cu o iuţeală-aparte.
(Dorinţa li s-a împlinit
mai iute decât gândul zboară –
secretul ubicuităţii
făcea-nţelesul de ocară...)
Fiind duminică, fireşte
că Roma era-n sărbătoare
şi că-n biserica San Pietro
se pregătea o mesă mare,
oficiată chiar de papa
cu un sobor de-nalţi prelaţi,
prilej ca mii de gură-cască
să pară credincioşi rasaţi.
Taman ca în Ierusalim
cei doi au fost luaţi de val
şi degetul divin i-a aşezat
în faţa grupului sacerdotal.
Ştiau cu toţii că ei sunt
iluştri soli ai cerului,
dar se-arătau interesaţi
numai de papă şi ai lui...
La încheierea liturghiei,
pontiful suveran i-a invitat
la dialog mai osebit
în fastuosul lui palat
şi, după-atentă cercetare,
politicos şi calculat
ca un destoinic diplomat,
le-a spus cu falsă-ngrijorare:
- Iubiţii mei ambasadori
trimişi de-al fiinţării Tată,
aflaţi că suntem copleşiţi
de-această vizită-nsemnată
ce se constituie-n îndemn
la mântuirea prin credinţă.
Dacă ştiam că azi sosiţi,
aveam tot ce-i de trebuinţă...
De fapt, o-ntoarse el fuguţa,
ştim foarte bine că Mesia
(cum scris e-n Sfintele Scripturi)
Îşi va desăvârşi misia
la revenirea pe Pământ
ca Rege-ntr-un regat curat.
Dar, v-o spun sincer că-ntâlnirea
zdravăn de tot m-a tulburat
şi că-n esenţa lui procesul
altfel mi l-am închipuit...
De-aceea, timpul meu fiind
cu multă grijă drămuit
pentru-ntâlniri şi alte multe
activităţi strict necesare,
vă dau pe mâna unor sfetnici
cu competenţe exemplare,
nu înainte de a face
o informare condensată
cu marile probleme-n crez,
ce rezolvarea şi-o aşteaptă.
Ecumenismul promovat
cu răbdătoare chibzuinţă,
e cheia prin care credinţa
îşi va reface-a ei fiinţă,
după atâtea schisme-n timp
doar de orgolii provocate –
catolicism şi-ortodoxism,
Reforma şi-ale ei păcate.
Pericol pentru creştinismul
occidentalului molâu,
azi este islamismul
veacuri la rând ţinut în frâu
prin lunga jertfă românească
în lupte cu păgâni mişei,
pentru ca astăzi Occidentul
să fie-nsângerat de ei.
Mai este-apoi şi chestiunea
acelei forme de credinţă,
ce vrea să-mpace libertatea
cu necesara pocăinţă
şi care pentru mulţi înseamnă
perfida piatră de-ncercare –
prin libertăţi îngăduite
se-ajunge la destrăbălare!...
S-au despărţit de papă, refuzând
însoţitorii-n aşteptare,
deşi în sinea lor doreau
să vadă locurile-n care
atâţi creştini cu Petru-n frunte
(de împărat învinuiţi
c-ar fi incendiat oraşul)
au fost cu ură omorâţi
într-o orgie a cruzimii –
pe cruci cuprinşi de vâlvătăi,
sau fiarele la circ zdrobindu-i
spre saţul spectatorilor-călăi,
ştiut fiind încă de-atunci
că Nero pentru arta sa
dorea să vadă Roma-n flăcări,
doar-doar muza-l va inspira
c-o plăsmuire mai presus
de-orice-nzestrare omenească,
în schimbul unui târg infect
pe cari vroia să-l reclădească...
deja stresaţi de-acest oraş
cu bube-n capul ipocrit,
Iisus şi Petru se gândeau
la maramureşeanul schit
de care-n treacăt pomenise
Mefistofel la întâlnire,
şi-ndată s-au văzut acolo
doar prin a gândului clintire.
O linişte din altă lume
curgea parcă din munţi la vale
şi, sărutaţi de soare-n creştet,
doar brazii şuşoteau agale
în timp ce oameni feluriţi
- bătrâni şi tineri laolaltă –
urcau la schit frumos gătiţi
în portul neaoş de-altădată.
Din Maramureş cei mai mulţi,
dar şi de la distanţă mare,
veneau cu toţii-ncredinţaţi
de-a Domnului multă-ndurare
şi că un suflet zbuciumat
prin rugăciuni se linişteşte,
ba chiar şi-un trup robit de boli
în sincer crez leacul găseşte...
Divinii pelerini priveau
la credincioşi cu duioşie,
apoi, aflând că Ioan ermitul
din peşteră-a făcut a sa chilie,
pe-o cale-abruptă au ajuns
la austerul
lui sălaş,
unde acesta se ruga
cu suflet pur de copilaş.
Sfârşind, se ridică-n picioare
(albit de vreme, dar vânjos)
şi se grăbi spre musafiri
ca să le spună bucuros:
- Deşi un glas azi noapte-n somn
c-o să veniţi m-a-nştiinţat,
nevrednic sunt de-aşa o cinste
cum viaţa-ntreagă n-am sperat.
Cu umilinţă eu vă rog
să n-ocoliţi bârlogul meu!
Intraţi şi îmbucaţi un pic
din ce-mi dă bunul Dumnezeu...
Intrară-n strâmta chilioară
amirosind a caprifoi,
iar eremitul le-a spălat
picioarele la amândoi
şi c-un prosop curat le-a şters
cum a făcut cândva Iisus,
apoi o pâine bine coaptă
şi brînză-n faţa lor a pus.
După ce masa fu-ncheiată
cu apă rece de izvor,
Iisus pe pustnic l-a-ntrebat
cam ce-şi doreşte-n viitor.
- O, Doamne, I-a răspuns bătrânul
cu-nţelepciune de ţăran,
cât voi trăi vreau să rămân
pentru păcat activ duşman!
Dar aş dori ca omenirea
- mai disperată ca oricând –
să nu se mai nefericească
după
vremelnic alergând,
ci bucuria de-a trăi
să şi-o găsească-n alte cele –
punând poftirilor oprelişti
şi inima ferind de rele.
Căci din demonicul impuls
de-a aduna peste nevoi
se naşte ura dintre oameni,
ce-n urmă duce la război.
Iar pentru-ai mei români doresc
un trai decent cu demnitate:
Suntem aici de mii de ani
şi Dumnezeu ne-a dat de toate,
nu ca hainiţii-n cârdăşie
cu mafioţii din afară
să pună ţara pe butuci
precum toţi răii-odinioară!
„Am fost şi-om fi!” s-a dovedit
ca trei imperii mult mai tare –
ele s-au dus, noi am rămas
ţinuţi de-al nost rost în picioare.
Miracolul ieşirii noastre
din încercări nenumărate,
e românismu-nsufleţit
de crezu-n Cel ce totul poate...
S-au despărţit, şi-atunci Ioan
- cu sufletul înseninat
de-un fapt ce-i hrană pentru vis –
a-ngenuncheat şi s-a rugat.
Ajuns la capăt, Muza-ntreb
spre ce se-ndreaptă omenirea.
- Nu-i greu de înţeles, răspunde ea,
că-n goana după vânt
îşi va afla pieirea.
Depozitele monstruoase
de arme cu menirea hâdă
să taie orice şansă de viaţă,
chiar prisosesc ca-ntreaga Terră
să fie-un uniform teren arid
o lungă perioadă-n care
viaţa va-nceta orice lucrare,
astfel că-nfumuratul om năuc
va împlini ce scrie-n Carte –
Pământul nu va fi cu apă
ca altădată curăţat,
dovadă curcubeul-legământ
de Dumnezeu pe boltă arcuit,
ci el cu foc va fi purificat!
Sighetu Marmaţiei, George
PETROVAI feb. – aprilie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu