„Puţin îmi
pasă că voi nu mă vreţi”,
esenţa
politrucianismului românesc
Atât de mare este răutatea
omenească, încât – în pofida evidenţei – unii dintre semeni (răuvoitorii şi/sau
invidioşii) susţin cu mereu tânăra vehemenţă a meseriei de cârcotaş că în
România postdecembristă se poate vorbi de un real progres doar în vastul şi
dinamicul proces de înciocoire prin minciună şi hoţie mai ceva ca-n faimoşii
noştri codri de odinioară, prin tripleta murdărie-mojicie-manelizare şi asaltul
subculturii triumfătoare.
Dar cu bună-ştiinţă toţi
aceşti cusurgii dau uitării marile noastre realizări din plan social şi
politic, o logică şi absolut normală compensaţie după lichidarea în regim de
urgenţă a industriei, agriculturii şi transporturilor (feroviare, maritime, fluviale),
dimpreună cu frumuseţea şi înţelepciunea fundamentelor românismului
multisecular: cinste-omenie-teamă de păcat-credinţă sinceră în
Dumnezeu-hărnicie-dragoste de ţară, semeni şi întreaga lucrare divină.
(Iată cea mai
convingătoare dovadă în acest sens. Predecesorii noştri din urmă cu un veac o
duceau cu mult mai greu ca grosul românilor de astăzi – ţăranii mai ales (şi
aceştia erau majoritatea zdrobitoare) trudeau nu glumă la boieri şi pe palma
lor de pământ ca să ţină în picioare un bordei plin ochi de plozi. Cu toate
astea, cu excepţiile total nesemnificative, ei nu măcelăreau pădurile, livezile
şi perdelele de protecţie de la şes, ci, dimpotrivă, le iubeau, îngrijeau şi
protejau ca să le poată lăsa moştenire urmaşilor postdecembrişti, care – iată –
într-un sfert de veac au făcut praf şi pulbere din străduinţa ades încărcată de
jertfă a mai multor generaţii de înaintaşi...)
În plan social sunt
vizibile pentru toată suflarea românească atât gropile din asfaltul drumurilor
fără egal în Uniunea Europeană, cât şi hăurile fără fund ale statului jecmănit
şi ale jecmănitorilor fără ruşine (din afară se vede chiar mai bine decât din
lăuntrul ţării!), dar numai unii realizează că actuala populaţie a României
este alcătuită din două părţi distincte: cetăţenii,
adică românii conştienţi de responsabilităţi (faţă de ţară şi generaţiile
următoare) poate într-o mai mare măsură decât de propriile lor drepturi (ăştia
sunt adevăraţii creştini), şi simplii locuitori pe aceste meleaguri,
respectiv aceia care nu vor să ştie decât de drepturile lor, deseori drepturi
necuvenite (ex. ajutoare sociale nemeritate şi pensii procurate pe căi
dubioase), care realmente îşi vând votul sau atomul de putere cetăţenească pe
un blid de linte şi apoi o şterg în străinătate când constată cu parapon că li
s-au îngrădit drepturile strict necesare pentru continuarea unui dulce trai
parazitar. Fireşte că ajunşi în străinătate, toţi aceştia nu uită să acuze
România de inutilitatea vieţii lor, dar nu-şi uită nici faimoasele năravuri
certate cu legile de pretutindeni, prin care aduc grave prejudicii tuturor
românilor...
În plan politic lucrurile
sunt într-atât de bine oglindite de largul şi îndelung bătătoritul drum al
tuturor politrucilor postdecembrişti, încât politica dâmboviţeană a devenit nu
numai un nou Eldorado al căpătuirii peste noapte, ci şi modalitatea nelegiuită
dar confraternă (a se citi tovărăşească), prin care îşi scapă pielea atât aceia
ce au călcat pe bec mai înainte de-a se devota clanului şi partidului, cât mai
ales aceia care o fac sistematic şi sfidător de oaie cu binecuvântarea mai
marilor într-ale fărădelegilor.
Lucru, de altminteri,
dovedit până la îngreţoşare (pe când revolta?) de mulţimea şparlamentarilor cu
dosare penale în regulă, iar mai nou de halucinantele dezvinovăţiri ale
procurorului premier, care refuză să-şi dea demisia, pe motiv că – atenţie! –
faptele de corupţie de care este acuzat au fost săvârşite înainte de intrarea lui
în politică!
Păi bine, nenicule fără
obraz! Tu de aia ai intrat în politică şi de aia ţii cu dinţii de scaunul de
prim ministru, ca nelegiuirile tale din trecutul nu prea îndepărtat (şi cine
ştie câte or mai fi) să fie serios umbrite, ca atare date uitării sub avalanşa
acelora săvârşite în calitate de premier şi şef de partid putred până în măduva
oaselor, bunăoară aşa ca memorabilul plagiat uitat doar de tine şi iertat doar
de ai tăi?!
Ne lamentăm că într-un
sfert de secol n-am izbutit să ne formăm o adevărată clasă politică. Dar cât,
mă rog, ar putea să reziste (necompromişi prin uneltiri sau neinfestaţi) o mână
de politicieni cu adevărat oneşti şi devotaţi alegătorilor în marea masă a
politrucilor nedemni şi corupţi, care prin alde Călin Popescu Tăriceanu şi
Gabriel Oprea au ridicat oribilul lor politrucianism predispus trădării la
rangul acelei jalnice arte a guvernării, ce are ca scop secătuirea ţării de
resurse şi înrobirea generaţiilor viitoare de români pentru Dumnezeu ştie câţi
ani de-acu înainte?!...
Sighetu Marmaţiei, George PETROVAI
15 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu