La imaginara umbră…
La imaginara umbră a turnurilor de fildeş
ne petrecem vremea acum,
aşteptând să se arate,
venind dintr-o altă lume,
fantomele stăpânilor lor.
Şi, fiindcă turnurile cu pricina
nu există fizic în vreun spaţiu
geografic,
fiind ele doar metafore care
esenţializează
înalta spiritualizare la care au avut
şansa
să acceadă marii creatori,
nu zăbovim prea mult,
zâmbim îngăduitori faţă de
propria noastră naivitate,
ne scuturăm de visare şi purcedem
spre alte zări, cele ale realităţii imediate,
inflexibilă, plină de rigori şi surprize,
ale fiecărei zile de luni, de marţi
şi de aşa mai departe.
Dar parca n-am făcut rău zăbovind într-o închipuire,
la umbra deasă a
reveriilor;
obosiţi de prea multe frustrări
la care ne obligă cotidianul,
ne întoarcem când şi când în imaginar,
în cealaltă
dimensiune a existenţei noastre,
a cărei
imposibilitate de a o trăi
resimţim dureros şi, în singurătatea absolută a memoriei,
încercam să captăm,
pentru o clipă numai,
acea stare de graţie,
numită revelaţie.
Suferim de boala
turnurilor de fildeş,
aceste inefabile construcţii ademenindu-ne
la umbra lor cu o
forţă irezistibilă,
cu o vrajă din care numai cei cu mintea foarte limpede
reuşesc să se retragă la timp,
reintrând, plini de puteri, în concreteţea realului.
Burghezul, negustorul de valori palpabile şi profitabile,
adică preţăluitorul în bani până şi al curcubeului,
surâde superior, dacă nu chiar rânjeşte,
când aude despre tragicul sfârşit
al câte unui locatar al turnurilor de fildeş,
sfârşit pe care îl percepe drept o victorie
a pozitivismului său.
Trăim într-un secol tehnicist şi,
de mâine-poimâine,
într-altul şi mai tehnicist, supratehnicist,
cu orchestre de roboţi cu viori şi arcuşuri,
în ghearele lor metalice,
care vor interpreta Simfonia Destinului.
Provocarea oii Dolly, construită de geneticieni şi nu
fătată,
ne pune pe gânduri cu privire la naturalitatea
lumii care va să vină
şi din care, desigur,
lupul,
el, răul poveştilor,
va lipsi
fiindcă nu va mai
avea loc şi rost
într-un areal ecologic ştiinţific determinat,
al cărui parametrii de evoluţie se află sub pază
electronică.
Chiar dacă vreun papă de atunci
se va împotrivi şi va arunca anatema
asupra unor experimente care pun în pericol fiinţa umană,
ea, fiinţa umană,
trăitoare şi visătoare
într-un context
complex, mai mult
artificial decât
natural,
va mai clădi, oare, turnuri de fildeş, pentru a-i găzdui pe
poeţii post-postmodernişti în câte o noapte, când aceştia se vor simţi rău
oriunde în altă parte ?
*
* *
Din scorburile memoriei ies
atât de multe capete de gânduri, tăiate,
unele sunt încă vii şi plâng
fiindcă n-am îndrăznit să le rostesc vreodată.
*
* *
Să cântăm,
tăcerea este noul cântec,
să cântăm toate tăcerile
de la sfârşit la-nceput,
să cântăm tăcerea tăcerilor,
tăcerea nopţii,
să cântăm tăcerea în care ne-am născut,
să cântăm toate tăcerile,
să cântăm vechile şi noile tăceri,
să cântăm tăcerea de mâine
odată cu tăcerea de ieri.
*
* *
Ca de obicei,
aştept să treacă şi ziua de azi
abia începută,
în care nu se întrevede
nici o clipă de alt fel de viaţă;
seara, am să mă uit
la dâra de ceaţă de dinapoia ei,
ca de obicei.
După o logică simplă,
elementara logică a celor obişnuiţi
cu triumful total al banalităţii,
va fi o zi bună
dacă nimic care să mă sperie
nu se va întâmpla.
*
* *
Ieşind din sicriu
ca să fumez ultima ţigară,
uitată în costumul
cu nasturi lipsă,
iubita mea, am făcut
o ultimă reflecţie:
tu nu m-ai iubit niciodată!
Ăia puşi să mă păzească
să nu-mi răsară capul din pământ,
s-au apucat să scrie-n rapoarte
că iar a înviat cineva din mormânt.
Dragii mei, nu v-am păcălit,
nu am vrut să creez o diversiune,
chestia e că fumatul
nici la morţi nu este oprit
şi ca, post mortem, treaba mea
dacă îmi este sau nu ruşine.
*
* *
Din oglindă, cineva se uită la mine
Obosit şi îmbătrânit,
Mă priveşte în tăcere, melancolic şi dureros.
Aştept crispat să acuze, să se înfurie
Dar nu spune nici o vorbă,
E doar trist, nemaipomenit de trist,
Şi parcă zâmbeşte înţelegător.
Încep să cred că, totuşi, nu sunt vinovat
Că l-am adus aici,
în această oglindă,
fără să-i dăruiesc nimic,
şi îi zâmbesc la fel,
străduindu-mă să nu
izbucnesc în plâns.
*
* *
Să fii ca un râu,
cu capul pe munte,
şi cu picioarele în câmpie,
să se apropie de tine oameni de-ai locului
şi să te strângă în ochi cu blândeţe,
să înveţi copiii să înoate,
acoperindu-le trupurile cu binecuvântatele
sărutări ale verii,
să ştii de unde vii
şi încotro poţi să te duci,
să cobori unduindu-te printre pietre,
să fii aşteptat în grădinile
sărbătorilor de clorofilă,
să nu seci niciodată, să nu aduci tristeţe
pe chipurile celor de lângă tine.
*
* *
Fiecare zi va fi, de acum încolo,
o zi neterminată,
pe care încerci să o readuci
în alte zile,
umplând-o cu de toate,
ştiute şi neştiute,
mereu vinovat că banalitatea
este supremă,
că n-am îndrăznit măcar odată
să dau o palmă
Eu-lui al II-lea
ce mă ţine în genunchi
pentru a mărturisi o iluzie secretă.
*
* *
Scrie tu poezia aia
care trebuie,
în locul meu,
pe mine mă dor cuvintele;
am promis-o cuiva
şi nu vreau să aştepte.
Este o poezie mică,
doar atâtica,
încape într-o suspinare.
*
* *
Habar nu am unde a fost câmpul de luptă
şi cu cine m-am războit;
mi-am dat seama că am fost învins
după ce m-am întors din prizonierat,
iar, acum, îmi scriu memoriile
după spusele altora.
Am fost, zice-se, un luptător neînfricat
şi, deşi, repet, am fost învins
mi s-a dat dreptul să trec de unul singur
pe sub Arcul de Triumf.
*
* *
Cu începere mereu de mâine am să fiu altfel, adică tot aşa,
numai ziua asta este ultimă grea;
în rest, celelalte vor fi tot ca ea.
Scriu versuri uneori din disperare,
încercând să întind pe felia de pâine
ceea ce a mai rămas din speranţă,
aproape nimic, de aceea arăt
ca un subnutrit egal în drepturi
cu umbra sa.
Câteva bucurii aş mai putea aduce
celor dragi,
dar în aceasta privinţă nu este
bine să spun totul.
*
* *
Am rămas
am tot rămas în urmă,
până când am ajuns
într-o definitivă uitare de sine,
uitare de mine.
Doar uneori îmi reamintesc
că sunt viu
şi scriu versuri aberante
pe peretele unei tăceri,
dar nu mai am îndrăzneala
de altădată,
de a le citi la cenaclul cerşetorilor.
Mă cutremur de atâta inutilitate.
*
* *
Încerci să-ţi
reaminteşti şi începi cu copilăria,
acea patrie definitivă,
aşezată în şaua unui băţ de lemn,
de pe care niciodată nu ai căzut
în drumul spre victoriile incontestabile
Aici sunt toate minunile lumii
peste care domnea odinioară mama;
lasă, acum, lacrima pentru ea
să ajungă la rădăcina unui fir de iarbă!
*
* *
Dumnezeu parcă a vândut lumea
unui alt Dumnezeu de mai departe,
lăsându-ne nouă stelele
pentru o inutilă contemplare
Dumnezeu parcă s-ar fi detaşat
într-un serviciu mai uşor,
lăsându-ni-L nouă pe
Fiul Său
pentru o altă răstignire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu