Cînd e vorba de antologii, cum apar la noi multe, prea
multe, mai ales de poezie, ceea ce contează în evaluare este criteriul
unificator. O antologie a poeților dintr-o generație are rostul ei (nu-i poți
citi integral pe toți și atunci le vezi specificul prin exemple alese). La fel
a poeților dintr-o zonă geografică sau chiar un oraș mai mare. O antologie a
poeților din Ghimpați sau Răcădău e irelevantă. Dar la fel de neconcludentă ar
fi una a poeților din Tokio sau Shanghai ,
orașe enorme unde nu se poate vorbi de un specific local relevant. O antologie
a poeților (să zicem) ingineri e o absurditate pentru că adoptă un criteriu
exterior literaturii și ingineri care scriu poezie sînt de tot felul de la Daniel Bănulescu
și Mihail Gălățanu la tot felul de inși care zgîrie hîrtia și auzul. E ca și
cum ai face o antologie a poetelor nemăritate sau a prozatoarelor blonde.
Mai semnificative pot fi antologiile tematice (poezii sau
proze despre mare, despre un anumit loc, de pildă despre Veneția sau despre
pușcărie). Cele mai semnificative sînt desigur antologiile unui grup cu
ideologie literară comună. Exemple celebre, valide și azi, fiind „Aer cu
diamante”, „Cinci”, „Desant 83” ,
strategii impuse și de un context special, al șurubului cenzurii strîns la
refuz.
Un lucru foarte rău la noi, pentru că e de fapt o ticăloșie
evidentă dar imposibil de sancționat, este realizarea unor adunături numite
antologii prin care autorul pretinde că pune laolaltă „cele mai… (frumoase,
dramatice, lirice etc.) creații literare” dintr-o perioadă sau un areal întins.
În acestea, adunătorul bagă – după gustul său și nu poți să faci nimic cu
gustul omului – creații ale unor autori valoroși (cărora li se cere sau nu
acordul, li se dau, dar mai curînd nu, drepturi de autor) și, alături, abuziv, emanațiile
unor neica-nimeni, amici sau sponsori ai omului cu antologia. Aceștia se văd
adunați între aceleași coperți cu Ion Mureșan, Ioan Es. Pop, Ana Blandiana etc.
și se pot făli scriindu-și în bibliografie: a fost selecționat cu trei
haiku-uri în antologia „cele mai de preț perle ale deceniului 2 alături de… și
de…”
O antologie e de luat în seamă, însă, numai dacă e realizată
de un autor cu renume și cu discernămînt
recunoscut. Altminteri, cui îi pasă dacă Nea Castană găsește că „cele mai…”
creații sînt ale unor consacrați neîntrebați mixați cu consătenii lui care-și
vor pune sumarul în ramă, lîngă poza de nuntă?
În unele țări, treaba e clară: editorul percepe o dijmă
proporțională cu cantitatea de file folosite și publică respectiva culegere.
Dar nu convoacă abuziv, pentru strălucire, marii scriitori ai nației respective
ca să-și facă toți netoții „selfie” literar cu ei. Poate antologatorul,
temîndu-se de consecințe contondente, îi întreabă sau chiar îi roagă pe unii
autori doriți să participe la poza de grup, eventual îi plătește din banii
amatorilor (trei lei poza cu ursul, doi lei cu căprioara). Numai că, evident,
nu vom ști niciodată cîți l-au refuzat și cu ce vorbe grele.
Pe scurt, pînă la proba contrarie, și proba se face prin
valoarea selecționerului și a selecționatei, o antologie de autori în viață
este o escrocherie.
Horia Gârbea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu