(Apel la românii neresemnaţi)
Tot ceea ce se întâmplă în
România postdecembristă este de domeniul coşmarului naţional: Milioane de
români reduşi la tăcere şi aduşi la sapă de lemn, alte milioane dintre ei
plecaţi peste mări şi ţări (cel mai mare şi grav exod ce a avut loc vreodată în
mult încercata istorie a românilor), toate astea având loc din cauza şi pentru
ca o pletoră de neisprăviţi ce-şi spun aleşii poporului să-şi poată face
mendrele prin furt, minciună şi trădare naţională!
Şi tocmai acuma, când
aceşti greţoşi neoameni sunt mai siguri pe ei (că, de, şi-au însuşit la
perfecţie oribila artă de a smulge prin mita bine plasată voturile de la
simplii locuitori pe aceste meleaguri), taman acuma citesc pe internet cum unii
confraţi într-ale jurnalisticii fac apel la toată floarea cea vestită a
lichelismului mioritic, somându-i în numele zdrenţuitei lor onoare ba să-şi dea
demisiile, ba să înapoieze ceea ce-au furat cu sudoarea frunţilor lor înguste
de megarăufăcători.
Dar eu întreb: Speră
oamenii cu scaun la cap că aceste jigodii înciocoite peste noapte prin
legăturile ultramafiote statornicite între politruci şi afacerişti, îşi vor
pune vreodată cenuşă în cap, recunoscund public că au furat pe rupte din averea
poporului şi apoi restituind adevăratului proprietar tot ceea ce şi-au însuşit
pe căi nelegiuite?
Păi pentru aşa ceva e
nevoie de conştiinţă, ruşine şi curaj. Ori ei, toţi ce intraţi şi ticăloşiţi
până în măduva oaselor de mizeria politrucianismului postdecembrist, au
renunţat din start la balastul (sic!) aflat în centrul moralei celor mulţi şi
cu frică de Dumnezeu, adică la ruşine şi conştiinţă. Iar despre curaj nici
pomeneală la aceste secături ca alde Varujan Vosganian, care ajung să se târâie
în genunchi, doar-doar vor putea ciuguli mai departe din firimiturile căzute de
la masa celor care, în pofida dezastrului naţional provocat şi a nevredniciei
sfidătoare pe care o promovează, continuă să se agaţe de putere, ca şi cum ar
vrea să testeze cota de răbdare a românilor groaznic batjocoriţi. Pentru alde
ăştia ar trebui nu pensii sau recompense speciale, ci legi speciale de
pedepsire!
Ori asemenea legi nu pot
fi elaborate şi aplicate în folosul reinstaurării dreptăţii şi echităţii decât
după demolarea/dizolvarea actualului cap al ruşinii naţionale, putregaiul numit
parlament, doar asta făcând posibilă schimbarea actualei Constituţii de rahat
şi a actualului Cod penal care-i favorizează pe pungaşi şi trădători.
(În China şi Singapore nu
numai că marii tâlhari şi răufăcători din categoria contrabandiştilor de
droguri sunt de îndată puşi la zid şi împuşcaţi, dar familiile acestora, ca o ultimă şi deplin meritată
ruşinare publică, sunt obligate să achite contravaloarea gloanţelor care le-au
curmat netrebnicile lor vieţi. Iar lucrurile în aceste ţări, aşa cum ştim cu
toţii, merg ca pe roate...)
Făcând pe democraţii şi
dorind să fim pe gustul fariseilor din Uniunea Europeană, noi, românii, am
abrogat pedeapsa cu moartea. Ba mai mult, marea grijă şi străduinţă a tuturor
lichelelor din guvernele postdecembriste a fost aceea să le creeze
puşcăriaşilor cu ştaif (Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Gigi Becali, George
Copos etc.) condiţii cu mult mai bune ca în căminele studenţeşti, astfel ca
aceştia să poată scrie, adică să arunce în derizoriu cartea şi cultura prin
cărţile lor de semidocţi cu ifose. De fapt, în acest mod guvernanţii se
îngrijesc să-şi asigure tot confortul pentru acea obligatorie perioadă, conform
cutumei politice de la noi, când ei înşişi vor ajunge după gratii...
În aceste condiţii
cumplite pentru naţie şi ţară, rămâne ca pe lângă rugăciuni, zeci de mii de
români să ia cu asalt lăcaşurile putreziciunii naţionale, supranumite
instituţiile centrale ale statului.
Numai astfel România are
şanse reale să revină într-un timp rezonabil la linia de plutire a demnităţii
şi normalităţii, căci numai astfel mulţi dintre românii demni nu se vor mai
ruşina că sunt fiii acestui popor inadmisibil de răbdător cu leprele ce-l
îmbolnăvesc, iar tinerii vor avea modele vrednice de urmat, de la care vor
învăţa că a exista ca oameni înseamnă a trăi în dragoste şi respect faţă de
ţara care te-a născut, faţă de înaintaşii ce-au apărat-o cu preţul vieţii lor
şi faţă de toţi acei semeni care, prin munca lor prost plătită de actualii
cârmuitori, sunt siliţi să se mulţumească cu tot mai mai puţin, pentru ca aceia
puţini la minte şi suflet, dar printr-un
atroce joc al hazardului aflaţi în acest moment la butoanele puterii, să aibă
din ce în ce mai mult.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
28 iunie 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu