Aidoma omului, orice ţară
este formată din corp (componenta statică sau fizico-geografică din interiorul
graniţelor stabilite de istorie sau de tratatele internaţionale) şi din spirit
(componenta dinamică, constituită din limbă, cultură şi tradiţii, care – în
zilele noastre – cunoaşte o necontenită revigorare prin turism şi marile
migraţii dinspre Est spre Vest şi dinspre Sud spre Nord, dar mai ales prin
intensificarea fără precedent a legăturilor diplomatice şi a schimburilor
informatice, respectiv a produselor destinate consumului imediat şi a celor
cultural-spirituale care intră în patrimoniul universal).
Până la Decembriada din
1989 (fireşte, din cauza neroadei politici comuniste de închidere ermetică a
graniţelor ţării), românii – siliţi de acele cumplite decenii de constrângere
până la depersonalizare şi de sterilizare spirituală până la deplina
uniformizare – şi-au prelungit în arta de-a supravieţui seculara îndatorire
exprimată clar şi concluziv de Eminescu prin „eu îmi apăr sărăcia şi nevoile şi
neamul”...
Cine s-ar fi gândit la
vremea respectivă că, împinşi de nevoi mai presante ca ale înaintaşilor şi de
cinicul îndemn băsescian-prezidenţial – „Cui nu-i place, n-are decât să plece!”,
românii faimoşi prin strânsele lor legături cu glia străbună, vor împânzi lumea
în căutarea a ceea ce borfaşii cârmuitori postdecembrişti refuză să le dea
(locuri de muncă, siguranţa zilei de mâine, trai decent, certitudini în ceea
ce-i priveşte pe urmaşi, mai multă linişte şi armonie lăuntrică, democraţie
faptică, nu numai demagogie), ducând cu ei atât dorurile nestinse după
ţara-mamă, cât şi statornicia legăturilor cu fraţii din ţară prin intermediul
românismului mereu viu şi activ.
Iar acest lucru,
evidenţiat în campaniile electorale prin prezenţa masivă în favoarea votului
raţional, iar între campanii prin diverse manifestări dedicate românismului,
respectiv prin promptele şi responsabilele luări de atitudine (petiţii online,
intervenţii la marile cancelarii occidentale) atunci când nevrednicii
cârmuitori postdecembrişti se pregătesc să dea şi mai zdravăn cu băţul în balta
puturoasă a politicii dâmboviţene, acest lucru, deci, nu doar că este
deopotrivă încurajator şi reconfortant pentru românii din ţară („Iată, îşi spun
ei, că nu suntem singuri în lupta inegală cu nesăţiosul balaur multicefal al
corupţiei, minciunii şi trădării”), ci face ca spiritul României să
călătorească pretutindeni în lume şi să fie cunoscut până la marginile
Pământului.
Că dacă se lasă doar în
seama românilor din interiorul graniţelor, spiritul României (potrivit
distincţiei operată în perioada interbelică de filosoful Nae Ionescu) poate conta numai pe sinceritatea şi devotamentul
adevăraţilor români (românii neaoşi, pe ai căror cioareci, vorba lui Petre
Ţuţea, se sprijină statul român), nu şi pe sentimentele zgomotos afişate de
bunii români (alogenii care fac pe dracu-n patru să se achite de toate
obligaţiunile cetăţeneşti, dar care cu toate astea nu ajung nici măcar la
degetul mic al ţăranului demn în ceea ce priveşte firescul, frumuseţea, bogăţia
şi trăinicia simţămintelor româneşti).
E drept că bunii români,
chiar împreună cu simplii trăitori pe aceste meleaguri, încă nu sunt
majoritari. Dar să nu pierdem din vedere faptul că, aidoma evreilor din România
proaspăt bolşevizată după încheierea celui de-al doilea război mondial, deja
unii dintre aceştia deţin pârghii însemnate în stat şi că scopul lor tainic nu
este să ajute milioanele de alegători aduşi în pragul disperării, ci să-şi facă
făcutele lor nelegiuite, astfel contribuind din plin la înfăptuirea planurilor
antiromâneşti ale străinilor care le-au pus în mâini însemnele puterii.
Iar consecinţele nefaste
ale acestei politici murdare se vădesc la tot pasul: de la punerea pe butuci a
întregii economii româneşti (peste 1200 de mari întreprinderi, agricultura,
transporturile) şi de la criminala înstrăinare a circa 20% din pământul ţării,
până la măcelărirea pădurilor spre folosul companiilor din străinătate,
înţesarea străzilor cu maşini străine, a tuturor oraşelor cu bănci, farmacii şi
supermagazine, a minţilor fragede cu dorul de ducă în dauna învăţăturii,
respectului şi bunei purtări, a inimilor şi minţilor adulte cu goana nebună
după plăceri şi bunuri dobândite pe căi suspecte („Cine munceşte n-are timp să
facă bani”, afirmă cu cinism o spusă a timpului) şi mai departe până la
colapsul total al României prin alarmanta creştere a ratei analfabetismului
mascat cu diplome cumpărate, imbecilizarea în masă cu largul concurs al
televiziunii şi, desigur, uriaşul tribut în suferinţe şi vieţi omeneşti pe
care, cu binecuvântarea unor medici şi farmacişti, românii îl depun an de an la
picioarele poluării tot mai agresive şi a alimentelor impecabil ambalate, dar
tot mai toxice.
Nici măcar limba, acest
strălucit vehicul al dorurilor şi al legăturilor românilor din totdeauna şi de
pretutindeni cu Cerul, Pământul şi timpul, nu mai este integral românească.
Căci înafară de invazia stupidelor anglicisme (ok, locaţie, brand, hi etc.), pe
care – aşa cum, de pildă, se întâmplă în Franţa – nimeni la noi nu-şi bate
capul să le zăgăzuiască, citesc pe internet cum Dicţionarul explicativ al
limbii române (DEX), apărut sub patronajul Academiei, contribuie după puterile
sale, în egală măsură neştiinţifice şi lipsite de cel mai elementar bun simţ,
la deposedarea limbii noastre derivată din cea a traco-geţilor de ceea ce, în
lumina noilor mărturii istorice (documente, dovezi arheologice), tot mai mulţi
cercetători străini consideră că-i un drept al ei.
Aşa se face că după mai
sus-amintitul dicţionar, niciunul din termenii folosiţi de noi azi pentru
desemnarea părţilor componente ale multimilenarului port ţărănesc (nici măcar
ie, catrinţă, căciulă, cojoc, suman, opincă sau cioareci) nu a fost preluat din
limba dacilor, deşi Columna lui Traian confirmă într-un mod copios această
evidentă continuitate, ci toate, dar absolut toate respectivele cuvinte
referenţiale pentru istoria noastră, fie îşi descoperă originile în limba
latină şi în limbile unor popoare megieşe (albaneza, neogreaca, slava, sîrba,
turca, bulgara, maghiara), cu toate că bulgara şi maghiara erau la acea vreme
limbile în formare ale unor popoare migratoare venite mult mai târziu, fie –
atunci când găselniţele cu pretenţii ştiinţifice nu-s cu putinţă – se recurge
la sintagma salvatoare (sic!) „etimologie necunoscută”...
În aceste condiţii de
accentuată înstrăinare faţă de România şi românism, ce să ne mai mire (potrivit
unui halucinant filmuleţ de pe you tube) că mulţi români (şi cine ştie câţi or
mai fi ca ei) habar n-au cum se numeşte ţara în care s-au născut şi trăiesc!
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu