EDITORIAL

Al III-lea război mondial şi Marea Neagră

Prin 1997, geologii William Ryan şi Walter Pitman, de la Universitatea Columbia, din New York, au publicat, în faimoasa revistă „National Geographic”, dovezi materiale că pămînturile care închideau strîmtoarea Bosfor de astăzi s-au năruit acum aproape 6 milenii, şi că un munte de ape, uriaş cît 200 de Niagare, dinspre Mediterana, s-a prăvălit peste Marea Neagră şi ţinuturile din jur. Timp de aproape 1 an, nivelul ei a crescut necontenit, toţi oamenii şi toate animalele au pierit, amintirile celor 8 supravieţuitori s-a transmis peste generaţii şi au devenit povestea Potopului, a lui Noe, a fiilor săi Sem, Ham şi Iafet, întemeietorii viitoarelor seminţii din Asia, Africa şi Europa, a celor 4 soţii ale lor şi a faimoasei Arce poposite pe Muntele Ararat, din Caucaz. Povestea a fost consemnată în documente scrise, în Biblia creştină, Tora evreiască şi Coranul musulman. După 5.600 de ani de la prima extincţie a omenirii, întîmplată deci în Marea Neagră, recent, o sursă anonimă a Armatei ruse a făcut un anunţ care duce lumea mai aproape de a doua extincţie a omenirii, cea nucleară, iar o coincidenţă stranie face ca dezastrul, dacă nu va fi grabnic oprit, să pornească tot din Marea Neagră. Sursa a afirmat că un distrugător al SUA, navigînd „provocator şi agresiv” în marginea imediată a apelor teritoriale ale Rusiei, a fost survolat la cîţiva metri de un avion de luptă Su-24 rusesc, pregătit să atace – „avionul de atac a demonstrat echipajului american că este gata să prevină o violare a frontierei ruse şi să apere interesele ţării”, a anunţat agenţia naţională Novosti, citînd sursa menţionată. Simplu şi la obiect, am fost foarte aproape de un conflict militar deschis ruso-american, a fost vorba de prima întîlnire între un avion de luptă rusesc încărcat cu toată muniţia de război şi o navă de luptă americană. Exact atunci cînd tensiunea China-SUA-Japonia atinge cote insuportabile în Marea Chinei de Sud, se pare că, la marginea Europei, tatonările militare ruso-americane trec de la cuvinte şi lupte prin intermediari la întîlniri de gradul 3. Incidentul este un punct maxim într-o agitaţie belicoasă din zonă – în ultimele luni, SUA şi NATO „au rotit” în Marea Neagră cîteva nave de război; ca răspuns la escaladarea forţelor militare ale NATO în estul Europei, Rusia a anunţat, zilele trecute, o nouă doctrină navală şi întărirea forţelor sale strategice în Marea Neagră, Mediterana şi Atlantic; Poroşenko al Ucrainei îi înfricoşează pe europeni, într-un ziar austriac, că Moscova ar fi gata să-i atace pe toţi riveranii de la această mare etc. Cum s-a ajuns la aceste provocări şi acte agresive aproape fără precedent între cele două superputeri nucleare aici, în Marea Neagră, la doi paşi de România? Din păcate, tocmai fosta Românie băsistă a jucat un rol-cheie în această evoluţie nefastă, Traian Băsescu a fost cel care a deschis, demult, o adevărată Cutie a Pandorei, nenorocirile scăpate de acolo încep să se întrevadă abia acum. Astfel, derulînd invers filmul geo-strategiilor de la Marea Neagră, vedem că, în urmă cu mai bine de un deceniu, la 9 martie 2005, fostul emisar neoconservator în Europa de Est al Administraţiei Bush jr., Bruce Jackson, a dat citire în Senatul SUA la o declaraţie politică, „Viitorul democraţiei în regiunea Mării Negre” – un text de o agresivitate extremă faţă de Rusia şi Turcia (Rusia, „putere străină în arealul Mării Negre”, „Neoimperialismul rusesc”, Turcia este plecată pe o cale greşită de „anti-americanism strident, anti-europenism şi xenofobie”, „să înfruntăm Turcia”, „NATO trebuie să acţioneze pe toate Litoralele Mării Negre” etc.). Şi, surpriză din cale-afară, mai vedem că, în alocuţiunea sa, Bruce Jackson a anunţat prezenţa „cu totul întîmplătoare” la Washington a fostului preşedinte Traian Băsescu (?!), „unul dintre cei mai elocvenţi susţinători ai unei strategii ample privind regiunea Mării Negre”. În continuare, a doua zi, la 10 martie şi tot la Washington, evident „cu totul întîmplător”, Băsescu a prezentat şi el o iniţiativă politico-diplomatică pasămite personală, cu titlul „Marea Neagră – promovarea libertăţii, a democraţiei şi a stabilităţii regionale” – în realitate a fost exact textul rostit de emisarul neoconservator cu o zi înainte – ce coincidenţă! -, dar fără atacuri dure contra Rusiei, Turciei şi Europei. Despre episodul Jackson-Băsescu din martie 2005, de la Washington, ar mai fi de adăugat doar că ambii au cerut anularea Convenţiei de la Montreux, în vigoare de 78 de ani, privind accesul restrictiv în Marea Neagră al navelor de război ale statelor neriverane, inclusiv SUA. A vorbit despre document cu aceeaşi agresivitate Jackson, la 9 martie, „… este necesar să punem capăt arhaicei Convenţii de la Montreux, care este adeseori invocată ca o justificare pentru a interzice misiunilor de supraveghere ale NATO să treacă prin Bosfor”, şi cu aceeaşi perfidie Băsescu, la 10 martie, despre „internaţionalizarea Mării Negre”, adică „de a face ca Marea Neagră să devină o a doua Mare Mediterană”. Dînd filmul şi mai înapoi, vedem că, semnat la 26 iulie 1936 în Elveţia, de către 11 ţări, în esenţă Tratatul internaţional de la Montreux acordă Turciei drepturi depline asupra strîmtorilor Bosfor şi Dardanele, Ankara le poate militariza, închide pentru nave militare străine în vreme de război, sau chiar de pace, dacă se conturează o stare iminentă de agresiune; limitează sever tonajul vaselor de război străine la 15.000 tone – imposibil, deci, ca vreun portavion al SUA sau al altei ţări NATO şi escortele lor (Task Force) să ajungă în Marea Neagră – de asemenea, şederea la Nord de Bosfor a neriveranilor este limitată la maximum 21 de zile; calibrul tunurilor străine trecute prin strîmtori nu poate depăşI 203 mm; Rusia şi Turcia pot mişca portavioane şi chiar submarine către şi din Mediterana etc. Cu alte cuvinte, pe cînd cele două puteri riverane sînt scutite de restricţiile impuse celorlalţi, vasele de război ale SUA şi NATO nu au acces în Marea Neagră, „diplomaţia” portavioanelor nu funcţionează acolo, frustrarea din glasurile unor politicieni sau şefi militari de la Washington sau Bruxelles, atunci cînd vine vorba de Marea Neagră, este de înţeles. Oricum, se constată cu îngrijorare în momentele de faţă că, în apele din estul României, încleştarea titanică a superputerilor se încinge tot mai tare. Bruce Jackson şi Traian Băsescu nu mai sînt, dar politicile lor au rămas. Acum mai bine de 10 ani, cei doi, un neoconservator aprig şi un quisling, adică un trădător al ţării sale, au apucat să arunce în Marea Neagră seminţele şi mai negre ale discordiei. Le vedem şi astăzi pretutindeni, purtate colo şi colo, de valuri.

                                                                              RADU TOMA