Monica Iacob-Ridzi - "Versuri de puşcărie"

Poezie despre viaţă

"Dau vieţii mele scurt răgaz,

Un ceas.

Sînt stîncă, munte şi zăgaz,

Nu voi ceda ce mi-a rămas.

Caut răspunsuri la întrebări

Nescrise.

Şi-mi spun că-n viaţă,

Sînt şi momente triste.

Trăiesc acum un astfel de moment

În mod profund nedrept.

Nu a contat că sînt un om drept,

Un om modest, cinstit, cu mult respect.

Nu a contat că sînt un om drept,

Că nici un leu nu am luat,

Că nimeni nimic nu mi-a dat,

Că atribuţiile mi le-am respectat,

Că toate competenţele pe care am putut le-am delegat,

Că nimic nu am semnat, că de funcţie nu am abuzat.

Nu a contat că sînt un om nevinovat,

Nu a contat că sînt un om foarte bolnav,

Nu a contat că doi copii foarte mici rămîn fără mamă,

Tot ce a contat pentru cei ce m-au condamnat

A fost ordinul dat.

Comisia Europeană ne cere mai mulţi condamnaţi,

Şi critică instanţele dacă sînt inculpaţii achitaţi,

Justiţia independentă a decis: 
                     aplicăm doar pedepse cu executare

Să nu-i supărăm pe cei de la monitorizare.

Aşa se face că oameni nevinovaţi

Au ajuns să fie condamnaţi.

Să sufere, să se chinuie,

Să stea departe de familie.

E frig afară, e frig în celulă,

Port haine groase, dar şi căciulă.

Mîna e rece pe pixul îngheţat,

Scriu greu, nu mă pot opri din tremurat.

Gîndul îmi zboară spre cei doi copii ai mei,

Cei doi îngeraşi, Maria şi Andrei.

Cu gîndul la ei încerc să rezist

Deşi inima-mi plînge şi sufletul îmi este trist.

Mă simt tot mai rău, slăbită, fără puteri.

Îmi vine să plîng, am mari dureri.

Încerc să rezist, dar îmi e foarte greu,

Dacă voi muri mă rog ca de cei doi copii
                              să aibă grijă Dumnezeu.