POESIS - Ion MUREŞAN

 Singur sub pământ

Ci eu singur sub pământ.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.

Căci pământul i-a expectorat pe toţi.

Pe toţi i-a scuipat între flori,

în batista înflorată a primăverii.

Pe toţi i-a dat afară.

Acum ei sunt pete de sânge în batista unei frumoase

domnişoare tebeciste.

Pleosc! i-a scuipat pământul în iarbă.

Şi tocmai acum e ziua învierii.

Tocmai acum e ziua celei de a doua veniri a Mântuitorului.

E Ziua Judecăţii.

Oh, ce bucurie mare!

Pe toţi i-a scos pământul afară

din plămânii lui,

din lăzile lui frigorifice

unde, Doamne, atât de bine s-au păstrat.

Aceasta e Ziua Judecăţii,

ziua în care creşte carnea pe fiecare os,

carnea se depune pe oase ca praful pe mobilă.

Aceasta e ziua când carnea e luminoasă ca Luna.

E o carne sigură.

Căci tot omul ţipă de bucurie şi zice:

"Haide, hai în carnea mea, unde-i cald şi bine!"

Ci eu singur sub pământ.

Şi pe fiecare osişor creşte carnea.

Încât se umple pământul de oameni

şi apele de peşti

şi cerul de păsări

şi cuştile de câini

şi bucătăria de vară a mamei se umple de muşte

(căci şi pe osul de muscă creşte carnea de muscă)

oh, ce bucurie mare!

Iar cei care au fost arşi în foc de nu mai au oase

se bucură şi ei

căci, după câte văd eu de sub pământ,

în iarbă se aprind focuri mici cât flacăra unui chibrit

ori mari cât o casă care arde,

iar flăcările, pleosc, numai ce scuipă oase

şi pe oase numai ce creşte carnea,

iar dacă undeva, în lume, apare o idee,

numai ce vezi că în jurul ei creşte un cap,

numai ce vezi ideea că se tolăneşte la umbra unei frunţi

care înainte nici nu era.

Oh, ce bucurie mare!

Ci eu singur sub pământ.

Pocneşte pânza praporilor în vântul serii.

Eu singur sub pământ ca un copil cu nasul lipit de geam.

Eu cu nasul ca un melc lipit de geam.

Iar ceea ce văd, văd prin iarbă.

Şi stau în laptele dulce şi negru al pământului

şi-s singura broscuţă şi şarpe şi peşte şi împărat

din neagra împărăţie.

Ci eu singur, singur, singur sub pământ departe.

Iar ei joacă hora,

roată-roată în jurul lui Christos

care stă ca un miel în mijlocul lor.

Şi ce văd eu, prin iarbă văd:

femeile cu picioare subţiri ca şi creioanele

şi cu sexul ca şi guma de şters, udă şi roz ca radiera,

şi bărbaţii tropotind cu cizme de piele şi cu potcoave şi

fiecare cu două călimări pline cu cerneală între picioare.

Asta am apucat să văd,

căci ei cu Christos în mijlocul lor se înalţă la cer.

Iar eu singur, singur, singur pentru vecie,

şi cu cerul tras ca o cortină neagră deasupra,

cerul tras ca un fermoar de la şliţ peste ochi,

singur în laptele dulce al întunericului,

singur sub pământ.

Oh, ce bucurie mare!

Aceasta e Ziua Celei De a Doua Veniri.

Şi deodată, pleosc,

întunericul scuipă un înger,

un înger mic mic,

un înger sfrijit,

un înger diabetic,

un înger albinos,

ultimul îngeraş recuperator.

Care mă înhaţă de o ureche

şi mă duce în lumină şi eu plâng

şi plâng prin aer

cu urechea între degetele îngeraşului,

plâng,

că întunericul rămâne singur.

(din cartea Alcool, Charmides, 2010)