POESIS – LEONIDA LARI

 

Cădere de frunze

Cad frunze peste capul meu şi-al tău, 
Peste-ale tale gânduri şi-ale mele, 
Cad frunze ca părerile de rău, 
De stăm pe loc, ne-acoperă cu ele. 

Cad frunze şi tu nu mai ştii ce faci, 
Şi pleoapele-ți închizi peste vedere, 
Să mergem, dragul meu, de sub copaci - 
E-un farmec trist în blânda lor cădere. 

Să mergem, cât ne-au acoperit, 
Căci în căderea asta se conține 
Şi moartea verii care ne-a iubit, 
Şi a iubirii mele pentru tine. 

 De Patrie

Când, aspră, mă scutură seara
Din ziduri prin pomi întomnați, 
Mă sprijin cu gândul de țară
Străbunilor mei luminați.

Şi merg înspre locuri retrase, 
Cernând amintirile-n mers, – 
Acolo un tei ascultase
Întâiul, stângaciul meu vers.

În vale, sub casa batrână, 
Mânată de-un dor negrăit, 
Copilă, privind în fântână, 
Adâncul din noi am privit.

Pe deal, către marginea zării, 
Cu sufletu-n palme întins, 
Odată, în arşița verii, 
De dragoste tristă am plâns.

Iar unde cărarea se stinge
Departe-departe-n țărâni
Pe unicul frate de sânge
L-am dus ca pe-un laur pe mâini.

Dragi dealuri, dorite de pace, 
Smerite, nostalgice văi, 
Eu nu spun ce-adaos voi face
Lumnii străbunilor mei.

Dar spun că eu seară de seară
Mai greu, mai uşor, mai durut
Am stat pe o palmă de țară
Şi focul aprins l-am ținut. 

Ochiul păsării

Ochiul păsării încă viu

în gura felinei

mă urmăreşte

zile şi nopţi.

O clipă i-am prins

scînteia vieţii

pâlpâind înfiorat –

era divină.