Tetrada filosofie-religie-artă-știință
(Elemente de geneză
și evoluție)
Fiind
tetrada filosofie-religie-artă-știință chiar rodul spiritului etern neliniștit,
firește că orice dezbatere despre ea este nu doar tentantă (întors cu fața spre
sine, spiritul se autoanalizează), ci și inepuizabilă, căci inepuizabilă este
dorința omului de-a ști cât mai multe și mai temeinic formulate despre cele
văzute și nevăzute, respectiv de a-și bucura până la extaz inima și mintea cu
divina lumină a binelui, adevărului, frumosului și sacrului, la urma urmei
chiar sensul existenței sublunare, conștientă de relativitatea raportului
dintre efemeritate și eternitate.
„Cum,
vor protesta unii, pretinzi că dorința de-a ști este numai pentru bucuria
inimii și minții?! Ea nu trebuie pusă în slujba vieții de zi cu zi (hrană,
îmbrăcăminte, adăpost, relații interumane etc.), acest obligatoriu pragmatism
fiind însăși rațiunea existenței sociale, din care cu necesitate rezultă mult
râvnita fericire?...”
Păi,
haideți să lămurim lucrurile. Mai întâi că n-am spus despre dorința de-a ști că
ar fi numai pentru bucuria inimii și
minții, ci în primul rând pentru bucuria lor. Da, pentru că admirabila neliniște
a căutării și apropierii de valorile cardinale se cheamă motorul creației omenești,
care se alimentează din mers nu numai cu mereu tânărul imbold al înfăptuirii,
ci și cu etern neîmplinita mulțumire sufletească pentru cele făptuite.
Apoi
că fericirea nu mai este ba o iluzie, ba o cruntă dezamăgire de-abia atunci
când purcede din interior, mai exact când își trage seva dintr-o inimă mulțumită
că are ce să mănânce și să îmbrace, dar nemulțumită de puținul făcut spre
folosul semenilor.
Pentru
asta n-avem decât să privim în jur. Potrivit satanicelor axiome: „Banul la ban
trage” și „Cine are vrea și mai mult” (cică ar fi motorul progresului social,
în realitate ele sunt izvorul competiției în plan material și al nefericii
umane în general), câți dintre semenii plini de bani, case și mașini (oameni
foarte realizați și grozav de neîmpliniți) sunt cu adevărat fericiți? Iar
lucrurile stau astfel din următorul motiv elementar, un motiv totuna cu legea
fundamentală a logicii bunului simț: Fiind sufletul scânteia de dumnezeire cu
care am fost înzestrați la facere, iar banul fiind o plăsmuire diavolească
(ochiului dracului), cele două principii diametral opuse nu pot fi împăcate
prin înghesuirea lor în conceptul fericire, tot așa cum nici apa nu poate fi
împăcată cu focul!
N.B.România postdecembristă se află în faza de acumulare
primitivă a capitalului nelegiuit, o fază prin care țările dezvoltate au trecut
în urmă cu mai bine de o sută de ani și care a pus în fața omenirii următorul
mare adevăr: Nici un stat nu poate fi bogat atunci când, prin politica
promovată, grosul cetățenilor săi sunt săraci lipiți pământului! Da, este
foarte bine că în actualul marasm politico-economic mai apar oameni de afaceri
corecți și bine intenționați. Dar unde sunt marii făcători de bani, care au
auzit de „Dăruind vei dobândi” și-și află fericirea urmând acest senzațional
îndemn creștin?...
*
Dacă tot am amintit mai sus de tetrada valorilor cardinale
(bine-adevăr-frumos-sacru), doar câteva cuvinte despre dublul raport:
bine-adevăr și frumos-util.
În
tratatul Problema ontologică, gânditorul
P.P.Negulescu ne face cunoscut că „adevărul este aspectul teoretic al binelui,
pe când binele nu este decât aspectul practic al adevărului”. Altfel spus,
autorul ne îndeamnă să vedem strânsa legătură dintre binele practic și adevărul
teoretic, că adică nu-i nicidecum aflare în treabă ocupația filosofilor de
căutare dezinteresată a adevărului. Iată motivul pentru care trebuie să fim de
acord cu Stagiritul. Întrebat la ce folosește filosofia, Aristotel a răspuns cu
sinceritate: „La nimic”. Dar îndată a adăugat cu mândrie: „Și tocmai de aceea
ea este cea dintâi dintre științe”!
Cât
privește raportul dintre frumos și util, Victor Hugo susține în romanul Mizerabilii: „Frumosul este tot atât de
necesar ca și utilul. Ba poate chiar mai mult”. Pentru ca în Geneza formelor culturii, Negulescu să-l
citeze în binecunoscuta-i manieră pe psihologul Bleuler, cel care susținea că
„Frumusețea n-are nimic de-a face cu utilitatea”, și îndată după aceea să
afirme că la mai toți oamenii se pot descoperi „acele plăceri dezinteresate ce
poartă numele de sentimente estetice”.
Tot
în primul volum al tratatului Geneza
formelor culturii, după ce constată „originea biologică a vieții sufletești”,
P.P.Negulescu își explică tipul de mentalitate (artistică, filosofică,
religioasă, științifică) prin raportul dintre cei trei factori de căpetenie ai
vieții psihice: pornirile afective, jocul imaginației și discernământul critic.
Incontestabil
că ei toți (artiști, filosofi, credincioși, oameni de știință) au trăiri,
fantezie și discernământ critic peste medie, doar astfel putându-se explica
acea orientare spontană pe care ne-am obișnuit s-o numim chemare sau vocație.
Sigur că respectiva vocație sau înzestrare nativă este incapabilă să ne
destăinuie chimia sufletească prin care apar talentele și, cu atât mai puțin,
geniile (supratalentele).
Dar
deși mulți dintre cercetători cred cu tărie că talentul este înnăscut, că adică
– ne spune Negulescu – el „rezultă dintr-o structură psihofiziologică
ereditară”, nu pot fi ignorate nici vocile care susțin că „talentele
extraordinare nu se moștenesc” și nici cele două legi descoperite de biologul
Galton prin studierea caracterelor fizice și, mai ales, psihice la 150 de
familii britanice: legea întoarcerii la medie și legea eredității ancestrale.
Astfel, ne informează Negulescu, potrivit primei legi „abaterile, în plus sau
în minus, au tendința de a se compensa”, iar potrivit celei de-a doua, „un om
de talent nu poate da copiilor săi decât un sfert din structura sa
psihofiziologică, restul îl primesc de la mama lor, pe de o parte, și de la
ceilalți ascendenți, pe de alta”.
Prin
urmare, când imaginația și pornirile afective sunt predominante în raport cu
discernământul critic, de regulă se formează mentalitatea artistică și/sau cea
religioasă. Spun „de regulă” deoarece, după cum ne înștiințează Negulescu, nu
numai că filosoful deseori ajunge la concluzia „că ceea ce nu se vede ne
permite să ne explicăm mai bine lucrurile decât ceea ce se vede”, dar în istoria filosofiei lesne se
disting două grupări de cugetători: Prima grupare la care prevalează binomul
imaginație-mecanismul proiecției, a doua fiind aceea la care mai puternic se
dovedește binomul compus din discernământul critic și mecanismul
sistematizării, desigur, fără a uita de imaginație și mecanismul proiecției.
Dar
arta și religia nu se suprapun din următoarele motive:
1)Cu
toate că ambele rezultă dintr-un joc al imaginației (uimirea în cazul artei,
teama de necunoscut în cazul religiei), la baza procesului artistic stau emoțiile
artistice și acea formidabilă intuiție a totalității pe care o au marii
creatori la început de drum, pe când sentimentele religioase sunt generate de
dorința urcată până la extaz mistic de a îmbuna divinitățile și a le cîștiga
bunăvoința. De unde caracterul eminamente estetic al primei forme de viață
spirituală (plăcerea neconceptualizată stârnită în consumatorul de artă) și
caracterul consolatoriu al celeilalte. Să nu dăm uitării faptul că de regulă
teama este precedată de uimire, fapt pentru care „arta, odată apărută, s-a pus
în serviciul religiei și a luat astfel, ca și ea, un colorit utilitar”
(P.P.Negulescu).
2.În
artă și în religie funcționează din plin mecanismul proiecției, imaginile
tinzând să se obiectiveze, adică să ia înfățișarea unor lucruri sau fenomene
din lumea exterioară. Numai că dacă proiecția religioasă este în cam toate
cazurile neîngrădită, de unde și formele monstruoase ale zeităților antice
(egiptene, feniciene, asiro-babiloniene etc.), pentru a putea stârni în
receptor emoția estetică, producțiile artiștilor (personaje, întâmplări,
imagini) trebuie să respecte canonul verosimilității, adică nici imitarea
naturii până la copiere, dar nici depășirea granițelor realului.
Raportul
dintre jocul imaginației și discernământul critic, ne mai spune Negulescu,
inevitabil duce la diferențierea artiștilor, respectiv la încadrarea lor în școli
și curente: „Când jocul imaginației predomină în structura lor sufletească, iar
discernământul critic se arată mai puțin activ, artiștii se disting mai mult
prin bogăția, noutatea sau – eventual – ciudățenia fondului, decât prin desăvârșirea
formei. Când raportul dintre aceste funcțiuni este invers, urmarea e, de
obicei, superioritatea formei asupra fondului. Un anumit echilibru al lor,
care, din nefericire, se poate numai presupune, nu și determina precis, duce la
opere perfecte din ambele puncte de vedere”.
Fără
a mai insista asupra specificului religiei (Ludwig Feuerbach opina că la
originea oricărei religii trebuie căutat inevitabilul sentiment de dependență
al omului față de natură, iar în concepția lui Negulescu religia este „un
produs al egoismului omenesc”, omul dorind „cu orice preț și prin orice mijloace
să-și conserve existența și să și-o facă plăcută”), închei cu următoarele trei
deslușiri:
a)Spre
deosebire de artă și religie, forme de viață spirituală care, mai mult sau mai
puțin, sunt prezente la toate popoarele, „filosofia nu se găsește decât la
unele dintre ele” (P.P.Negulescu), în Antichitate având o adevărată filosofie
doar grecii;
b)Atât
filosofia cât și religia caută să explice Universul ca un tot unitar – prima cu
ajutorul cauzelor naturale, a doua cu ajutorul cauzelor supranaturale;
c)Toți
anticii (egipteni, fenicieni, chinezi etc.) posedau tehnici sau rețete empirice
pentru construcții, irigări și măsurarea pământului. Dar germenii științelor au
apărut doar atunci când grecii antici au reușit să separe numărul de lucrurile
numărate.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
4 mai 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu