Francois Villon, Epitaphe Villon ou ballade des pendus

N’ayez les coeurs contre nous endurcis,
Car, si pitié de nous pauvres avez,
Dieu en aura plus tôt de vous mercis.
Vous nous voyez ci attachés, cinq, six :
Quant à la chair, que trop avons nourrie,
Elle est piéça dévorée et pourrie,
Et nous, les os, devenons cendre et poudre.
De notre mal personne ne s’en rie ;
Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre !

Se frères vous clamons, pas n’en devez
Avoir dédain, quoique fûmes occis
Par justice. Toutefois, vous savez
Que tous hommes n’ont pas bon sens rassis.
Excusez-nous, puisque sommes transis,
Envers le fils de la Vierge Marie,
Que sa grâce ne soit pour nous tarie,
Nous préservant de l’infernale foudre.
Nous sommes morts, âme ne nous harie,
Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre !

La pluie nous a débués et lavés,
Et le soleil desséchés et noircis.
Pies, corbeaux nous ont les yeux cavés,
Et arraché la barbe et les sourcils.
Jamais nul temps nous ne sommes assis
Puis çà, puis là, comme le vent varie,
A son plaisir sans cesser nous charrie,
Plus becquetés d’oiseaux que dés à coudre.
Ne soyez donc de notre confrérie ;
Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre !

Prince Jésus, qui sur tous a maistrie,
Garde qu’Enfer n’ait de nous seigneurie :
A lui n’ayons que faire ne que soudre.
Hommes, ici n’a point de moquerie ;
Mais priez Dieu que tous nous veuille absoudre !

Fraţi oameni, care după noi trăiţi,

N-aveţi spre noi inime împietrite tare,

Căci mila voastră de ne-o dăruiţi

Domnul vă va primi mai cu-ndurare.

Cinci, şase, iată-ne-n spânzurătoare,

Iar carnea, îmbuibată altădat'

De mult e putrezită de păcat;

Ni-s oasele cenuşi şi spulberare.

Nu râdeţi de necazul ce ni-e dat,

Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!

Fraţi de vă zicem, să nu ne priviţi

Cu scârbă, chiar de moartea ne-a pălit

Prin mâna legii. Însă bine ştiţi

Că nu toţi calea dreaptă au găsit.

Rugi pentru noi, acum că am pierit,

Spre Fiul Preacuratei să-nălţaţi,

De mila Lui să nu sfârşim uitaţi,

Ferească-ne de iad şi fulgerare.

Ci morţi suntem, să nu ne tulburaţi,

Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!

Ploile ne-au muiat şi ne-au spălat,

Soarele ne-a uscat şi înnegrit;

Corbi, coţofene, ochii ne-au scurmat,

Bărbi şi sprâncene ni le-au ciugulit.

O clipă de hodină n-am găsit;

Încoace-'ncolo vântul de-a suflat,

În voia lui mereu ne-a legănat,

De păsări mai ciupiţi ca nişte degetare.

Să n-aveţi soarta noastră niciodat',

Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!

Isuse, Prinţ al lumii, mila Ta

Păzească-ne de iad, să nu ne ia

Nici sufletul plocon, nici altă dare:

Oameni buni, nu ne luaţi în zeflemea

Ci să-l rugaţi pe Domnul de iertare!