Spui procesualitate și gândul te duce de îndată atît la procesie (creație), cât și la eterna frământare a Universului, pe drumul de necuprins al acestuia spre armonie și în hotarele de negândit ale perfecțiunii. Și iată că încercarea îndrăzneață de a gândi negânditul, ne oferă din capul locului motive de poticnire. Păi cum altfel, când am pus alături (în aceeași frază) mișcarea/neliniștea și perfecțiunea, știut fiind faptul că Perfecțiunea este Dumnezeu și că El este într-o atare măsură Inegalabilul, încât nu mai are nevoie să se gândească nici măcar pe Sine. Ceea ce înseamnă că nu prin gândire sau mișcare Își impune omnipotența și omniprezența binefăcătoare, ci prin prin eternul Său prezent supra-temporal, totuna cu repausul panteist! La fel de bine se știe că nu logica umană este calea pe care trebuie s-o urmeze cel ce plonjează în transcendență pentru a se apropia pas cu pas de Absolut (Hegel spunea că Dumnezeu sporește necontenit pe seama contrariului Său), ci îndestulătoarea parte din metalogica divină, încorporată în credința sinceră.
Or, dacă
astfel stau lucrurile - și nimic nu ne încredințează că ele stau altminteri
(bunăoară, mare atenție la celebrele antinomii kantiene, despre care însuși
autorul lor spunea că sunt „rătăciri ale rațiunii în căutarea Absolutului”!) –,
atunci suntem obligați să admitem că lumea văzutelor și nevăzutelor a ieșit din
capul/preaplinul Său și prin miraculoasa atotputernicie a cuvântului Său, la
fel cum în mitologia greacă ieșise zeița Pallas-Atena din capul lui Zeus...
Dintr-un
atare raționament decurg cu necesitate două concluzii fundamentale pentru
corecta interpretare a facerii și a proceselor ulterioare, firește, dacă nu se
ia în calcul varianta cu creația începută și (încă) nefinalizată, măcar în ceea
ce privește sprijinul divin acordat omului întru desăvârșirea sa
moral-spirituală:
a)Perspectiva
de ansamblu și cunoașterea temeinică a nemărginitei Sale creații, pe cât îi stă
omului în putință, El fiind concomitent în interiorul și în exteriorul ei, mai
exact deasupra ei. Iată de ce omul, cu toate ispitele minții sale iscoditoare,
n-are șanse să cunoască în profunzime (de esență nici pomeneală) nici măcar
colțișorul de lume în care a fost așezat prin vrerea și favoarea divină, căci
el - aidoma furnicii ce urcă pe copac, fără putința reprezentării întregului –
s-a văzut deodată în mijlocul unei lumi neprietenoase: o lume redusă, în faza
de început, la peștera sau vâlceaua unde își avea sălașul, apoi tot mai mare,
pe măsură ce spatele său se îndrepta, ochii i se deschideau și mintea lui
învăța din experiență tainicul rost al esenței. Dar, mă rog, ce reprezintă
cunoașterea parțială și anevoioasă a omului scormonitor, comparativ cu
integrala cunoaștere a Atotputernicului, de îndată ce El întruchipează Binele,
Frumosul și Adevărul?! Căci, este de părere Umberto Eco în romanul Numele trandafirului (Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1984), întreaga știință umană nu este altceva decât un simplu
comentariu pe marginea celor două adevăruri pe care ni le dezvăluie
Scripturile: „Eu sunt Cel ce sunt”, afirmă Dumnezeul evreilor, respectiv „Eu
sunt calea, adevărul și viața”, ne asigură Dumnezeul creștinilor.
b)Mișcarea
universală poate fi înțeleasă ca o odă a bucuriei, acea muzică a sferelor de
care pomenea Pitagora, iar ea constituie elanul întregii creații de a ne
apropia de Cel ce este sfera cu centrul
oriunde și circumferința niciunde, deoarece numai în vecinătatea Lui putem
să dobândim liniștea și armonia în veci
netulburate.
Vasăzică,
în lumina celor prezentate până aici, prin personalitate
istorică trebuie să înțelegem o formă concretă de manifestare a
procesualității universale, cu nesfârșitele ei determinări și
intercondiționări, altfel spus grația
divină coborâtă la nivel uman.
Da,
pentru că grația divină acționează necurmat și cu infinită răbdare. Atâta doar
că omul, aflat în luptă pe viață și pe moarte cu semenii și cu timpul rău și
bolnav ce-l macină, se lasă dominat într-un asemenea hal de pofte și ambiții
deșarte, încât uită cu totul de ordinea morală, instituită prin îndemnuri și porunci, de-a
merge necontenit pe calea cumpătării, simplității și curățeniei sufletești.
Procedând
atât de neînțelept, nu-i de mirare că omul pătimaș și nechibzuit se va vedea în
curând antrenat într-o sinucigașă mișcare centrifugală, care în fiecare zi îl
îndepărtează de ceea ce reprezintă mult necesara sa hrană sufletească – iubirea
și pacea eternă, rampa de lansare spre aceste comori nepieritoare fiind
redempțiunea în sens soteriologic. De regulă, un asemenea om își va curma
„goana după vânt” fie atunci când se află pe patul de suferință, fie atunci
când este total scârbit de răutatea și nerecunoștința semenilor, ocazie care-i
va permite să se vadă așa cum este în realitate: un nefericit, cu viața irosită
și mântuirea ratată din pricina propriei sale neînfrânări!...
Prin
urmare, personalitatea istorică înglobează acele procese specific umane, a
căror axă de înfășurare și/sau de desfășurare o reprezintă timpul
calendaristic, parte a timpului istoric. Dar istoria nu se articulează pe
procese, asta deoarece, de regulă, procesele se declanșează și se consumă (cvasi)independent
de voința oamenilor, chiar a celor aflați la butoanele puterii aparențiale.
Istoria, deci, cuprinde totalitatea
evenimentelor/faptelor referențiale, aranjate în ordine cronologică, adică
toate acele procese substanțiale, care au fost de unii intuite, iar de alții
provocate, dirijate și fertilizate în folosul de scurtă sau de mai lungă durată
ba al unor mase mari de oameni (popoare, națiuni), ba al unor mari grupări
sociale (clase, partide), ba al unor indivizi privilegiați (cazul guvernărilor
autocratice, respectiv al celor ciocoiești).
Când
vorbim de evenimentele istorice, trebuie să avem în vedere cele două categorii
de influențe extraumane: pe de o parte, concursul de împrejurări fericite sau
nefericite, norocoase sau nenorocoase, faste sau nefaste, care se sustrag
putinței și înțelegerii noastre; pe de altă parte, amestecul nu întotdeauna lesne
decelabil al celor trei categorii importante de procese:
1)Procese
socio-economico-politice;
2)Procese
cultural-artistice;
3)Procese
moral-spirituale sau religioase.
Pentru a
desluși mecanismul convertirii proceselor în fapte sau evenimente istorice, voi
începe prin a nota prima categorie de procese cu S, a doua cu C, iar a treia cu
R. Așa cum am arătat în cartea Istoria –
perpetuă pendulare între tragic și măreț (Editura Echim, Sighetu Marmației,
2005), toate aceste procese reprezintă niște funcții, a căror dezvoltare
depinde de mediul din care fac parte. Se știe, însă, că în toate mediile
accesibile omului (de la microunivers și până la macrounivers) procesele apar,
se împlinesc și apoi se epuizează în urma necontenitelor mișcări ce au loc în
spațiu și timp. Acesta-i motivul pentru care procesul trebuie
suprins/înregistrat în dubla sa dezvoltare: una pe coordonatele spațiale
(x,y,z) ale lumii noastre tridimensionale, căreia putem să-i spunem extensiune, cealaltă pe coordonata t a
timpului, căreia – zic eu – i se potrivește conceptul de intensiune. Iar asta datorită faptului că timpul este parametrul cu
valoare unică și ireversibilă, care – fără drept de apel – decide sensul
evoluției ori al involuției respectivului proces. Cu precizarea că disocierea
extensiunii de intensiune este pur formală și subiectivă, căci realitatea se
prezintă minții omului ca un continuu spațio-temporal. De unde și ideea
mișcării neîntrerupte în sistemul cvadridimensional (x,y,z;t).
Dar dacă
pentru funcțiile S-C-R coordonatele spațiale sunt aproximativ aceleași (aparțin
lumii noastre de zi cu zi), coordonata t diferă în mod semnificativ atât pe
verticala, cât și pe orizontala devenirii umane: există un timp istoric, un
timp solar (astronomic) și unul biologic (orologiul intern al fiecărei celule
vii), după cum există un timp psihologic, unul fictiv (mânuit de scriitori) și
unul virtual (al navigării pe internet), la care se adaugă timpul sau timpii
microcosmosului și ai macrocosmosului. Fac precizarea că timpii microcosmosului
și ai macrocosmosului au, în comparație cu timpul perceptibil la nivel fizic,
alte conotații filosofico-științifice...
În mod
asemănător pot fi depistați timpii de o factură cu totul și cu totul specială,
care nu numai că ajută la identificarea tipului de procese convertite în fapte
istorice, dar chiar contribuie din plin la o justă încadrare a conținutului
acestora: (a)Timpul social (t1)
sau timpul empirico-pragmatic al
celor care trăiesc pentru bani, voluptate, putere și glorie (timpul grăbit al
celor care se conduc după dictonul „Carpe diem” – Trăiește clipa); (b)Timpul sublimat (t2) al
meditației și al dăruirii cultural-artistice; (c)Timpul transcendent (t3) al tuturor acelora ce vizează
mântuirea printr-o necurmată lucrare moral-spirituală (după care își modelează
existența).
Ținând
seama de aceste precizări, iată cum se prezintă cele trei funcții: S(x,y,z;t1);
C(x,y,z;t2); R(x,y,z;t3). În spațiul producerii
evenimentelor istorice (mișcări sociale, revoluții industriale, schisme/reforme
religioase etc.), fiecare din aceste funcții are rolul unei axe, ori – mai
degrabă – al unei generatoare, care contribuie la înfășurarea/înfăptuirea proceselor
aflate în evoluție sau creștere, respectiv la desfășurarea/dispariția celor
aflate în involuție sau descreștere.
Dar
oricare ar fi stadiul procesului într-un moment concret-istoric (creștere,
stagnare, declin), el va parcurge – mai repede sau mai încet – toate etapele
înscrise în genetica sa trans-istorică.
Întrucât
energia fizică și spirituală a omului este absorbită de proces, întru modelarea
sa potrivit năzuințelor umane imediate sau perene, respectivul proces va deveni
eveniment istoric, urmând să-și ocupe locul, după caz și anumite interese
oculte, ba în istoria scrisă, ba în
memoria colectivă a comunităților (amintiri, legende, balade, cântece).
Dincolo
de eterna dispută dintre istorici privind rolul făcătorilor de istorie (după unii sunt masele,
după alții sunt personalitățile), mareșalul Ion Antonescu a făcut următoarea
precizare de ordin general și de mult bun-simț: Istoria este făcută și de
învingători și de învinși, dar o scriu numai învingătorii! Taman din acest
motiv, istoria nu numai că nu-i o știință (influența politicului asupra
științelor exacte/particulare este cel mult formală, nicidecum substanțială),
dar, în plus, ea este și revoltător de inexactă: fie prin vrerea unor
cârmuitori ce nu dau o ceapă degerată pe adevăr (comandă scrierea/falsificarea
istoriei în conformitate cu interesele personale și de grup), fie din pricina obedienței
unor așa-ziși istorici oficiali (ăștia la țanc sacrifică adevărul istoric în
schimbul unor avantaje materiale), fie că dovezile sunt echivoce și – deci –
prea puțin convingătoare (câți dintre
istoricii noștri știu mai multe limbi străine și au acces la documentele rare
din marile biblioteci ale lumii?).
Asta nu
înseamnă că anumite evenimente n-au existat defel, ori că ele s-au petrecut așa
ca în extrem de discutabila variantă a unor istorici oficiali. Întrucât niciun
om, oricât ar fi el de înzestrat, nu poate fi considerat atotștiutor și nu
poate pretinde că deține monopolul adevărului deplin, istoria trebuie
îmbunătățită și corect rescrisă, căci năzuința ei de-a reflecta adevărul
incontestabil, exprimă atât esența scormonitoare a omului căutător, cât și
dorul de nestins al acestuia de-a se „înfrupta” din calmul netulburat al
certitudinilor...
Revenind
la evenimentul istoric analizat în varianta de mai sus, trebuie subliniat că el
se produce în sistemul tridimensional S-C-R., fapt care explică interdependența
și intercondiționarea tuturor proceselor aflate în derulare.
Cu
mențiunea că există momente sau perioade istorice de puseu al unuia sau altuia
dintre cele trei tipuri principale de procese, ceea ce imprimă epocii un anumit
specific:
-barbarie (predomină manifestările
animiste, magice și șamanice);
-cultură (de pildă, cultura indiană,
chineză, greco-romană, acumulările spirituale din Evul Mediu, Renașterea etc.);
-civilizație (civilizația elină a
formelor, mașinismul epocii moderne, informatizarea și robotizarea
prezentului);
-transfigurarea religioasă (înfăptuită de
milenii și pe arii tot mai întinse de către religiile universaliste, ea va
continua, în pofida opoziției globaliștilor, până când omenirea ori va cunoaște
epoca de aur a credinței sincere, ori nu va mai fi).
Prin
compunerea celor trei tipuri de funcții, rezultă funcția S(x,y,z;t1)ᵒC(x,y,z;t2)ᵒR(x,y,z;t3),
care modelează și reflectă evenimentele istorice. Se vede, așadar, rolul
preponderent ce revine spiritualului, două din cele trei categorii de procese
fiind integral spirituale, iar procesele de tip S având, la rândul lor, o
însemnată componentă constituită din idei, respectiv din teorii științifice,
politice și de organizare socială, fără toate astea fiind cu neputință progresul istoric al omenirii.
Însă
sintagma progres istoric trebuie întrebuințată
cu prudență, deoarece există o relație de adversitate între intensivii factori
spirituali (gândire-cultură-credință), factori care imprimă sensul dezvoltării
sociale, și factorii materiali (confort-comoditate-consum), care întotdeauna
s-au dovedit extensivi în formă și pasivi în conținut. Cu atât mai mult în
zilele noastre, când – prin agresiva campanie publicitară pusă în slujba
consumului nesăbuit și a comodității fără opreliști – omul devine nu doar
captivul, ci și victima propriei sale civilizații.
Cu toate
astea, mi se va răspunde, nu se poate nega că omul de azi o duce mult mai bine
ca cel din urmă cu un veac, ca să nu mai vorbim de vremurile triste și
întunecate ale Antichității și Evului Mediu, când viața celor mai mulți oameni
era foarte scurtă din pricina mizeriei, alimentației și a bolilor devastatoare,
căci pe-atunci doar patriarhii biblici se bucurau de favoarea divină în ceea ce
privește numărul anilor.
Dar ce
se câștigă într-o parte se pierde în alta, căci binele lucrează după legea
compensației: Progresul civilizației contribuie la diversificarea și împlinirea
nevoilor ce fac parte din categoria binelui fizic sau hedonic (civilizația nu
trece dincolo de epidermă!) și tot ea duce la debilizarea componentei
moral-spirituale a binelui!
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
18 nov. 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu