Există ierarhie în poezie?

 

Mereu m-am întrebat de ce există o ierarhie în poezie? E o întrebare firească pe care și-o pune fiecare poet sau cititor de poezie. Ce face ca un poet să fie considerat mai bun sau o poezie considerată mai valoroasă pe scara ierarhiilor interpretate de cititori și critica literară. De ce ne place mai mult un poet sau o poezie și de ce facem ierarhii literare în poezie? De ce îl considerăm pe Mihai Eminescu cel mai mare poet român și îl percepem ca poet național. De ce nu-i considerăm pe Lucian Blaga sau Tudor Arghezi, cu titulatura de poet național. Ce anume face diferența dintre un poet național și unul considerat major și universal. Care este diferența valorică dintre Goethe sau Ezra Pound, doi poeți care au trăit în perioade diferite și care aparțin unor curente literare specifice?E greu de oferit un răspuns concret, pentru că poezia este ceva atât de complex și inefabil, care transpune iubitorul de poezie în eterul sufletesc al emoțiilor încât nu putem face o distincție în lirică bazată pe statistică și rațiune. Poezia nu e o scală valorică. Ierarhiile poetice au legătură cu lumea sensibilă și puterea emoției sufletești. Dacă ne place sau nu un poet mai mult decât un alt autor liric sau o poezie ne intră mai mult la inimă decât o altă creație lirică, nu ține de analiza și sinteza rațiunii, ci de starea sufletească, de puterea emoției noastre de a ne lăsa duși pe aripi de farmecul versurilor, care se raportează la inimă, nu la creier. O poezie ne place mai mult decât alta și datorită stării de grație pe care ne-o transmite, dar și a stării sufletești a subiectului de a percepe metafora poetică. Sunt ”zile și nopți” când percepem transfigurat altfel același vers sau aceiași poezie. Sunt perioade din viața noatră când vibrăm de la un poet la altul de la o poezie la alta, totul depinzând de viața noastră sensibilă, de emoțiile de care suntem încercați. Ce ne determină să facem ierarhii poetice, dacă valoarea liricii este fluidă și în permanentă conexiune cu starea sufletească. De ce o poezie o considerăm mai bună ca alta? Depinde de ritmul, muzicalitatea, ideea transmisă sau de rațiunea analitică? Dacă poezia aparține metafizicului, percepția ei ține de valorizarea stării de grație a lumii sensibile, nu de ierahia minții. Poezia e conectată la starea sufletească a receptorului, precum și la cultura acestuia. Fiecare cititor de poezie, dar și creator de versuri, se raportează altfel la poezie, conform propriei sensibilități. Aprehensiunea pentru poeții latini te poate face ignorant față de poeții neo-avangardiști. Talerul receptării depinde inclusiv de spiritul și sensibilitatea receptorului. Bucolicele Romei pot să pară vetuste pentru un cititor fascinat de modernism, datr asta nu înseamă că Teocrit sau Mosco din Siracuza nu ar fi poeți excepționali, care plac și au rezistat gustului timpului. Fiecare timp, conform specificului epocii, pe care nemții îl numesc ”zeitgeist”, cultivă propriile sensibilități și interpretări livrești, de ce să considerăm ”alexandrinii” mai depășiți în limbaj și mesaj liric decât simboliștii?

Consider că ierarhiile sunt futile în interpretarea poetică, pentru că poezia depinde de vâltoarea sensibilității și emoțiilor receptorului, care este telurică și fulminantă conform emoției induse de contactul trăirii sufletului cu preajma. E mai mare și important Pierre de Ronsard decât Paul Valery sau Goethe decât Poe? Nu cred că astfel se pune problema în realizarea de clasamente lirice. Fiecare poet este primul în clasamentul său interior și în receptarea cititorului prin starea de grație produsă și inspirată de sufletul sensibil. Octavian Soviany este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români, care este foarte sincer într-un interviu privind diferențele de receptare și ierarhizările literare: ”Gusturile se schimbă, orice ierarhie literară este discutabilă, subiectivă. De exemplu, mie acum Lucian Blaga nu-mi mai spune nimic, iar în liceu citeam Blaga cu frenezie. Acum îmi par mai interesanți Geo Bogza, avangardiștii, Fundoianu, care nu sunt receptați azi atât cât ar trebui. Avem aşa un fel de canon literar de pe vremea lui Călinescu şi Lovinescu, care se schimbă foarte greu. Cred că sunt autori subapreciaţi şi alţii supraapreciaţi.” Această schimbare a gusturilor literare modifică ierahiile și valorile în timp, dar și de la un receptor de poezie la altul. Ierarhia literară depinde exclusiv de starea sufletească și emoțională a cititorului și a scriitorului. de aceea, eu nu am crezut niciodată în ierarhii fixe și ”bătute în cuie”. George Călinescu în ”Istoria literaturii române” ne-a propus o ierarhie care a devenit iconică, fiind doar ușor ”fisurată” de propunerile istorice literare ale lui Nicolae Manolescu sau Alex. Ștefănescu. Tiparul ierarhic pentru literatura română l-a oferit George Călinescu, dar ar fi interesant astăzi o reevaloare a acestor propuneri care s-au fixat ierahic aproape imuabil. Cred că în viitor cine se va încumeta, cu geniul necesar și puterea de muncă a lui George Călinescu, ar putea rescrie istoria literaturii române, inclusiv a poeziei. Gusturile se schimbă la fel și ierarhiile literare, dar asta nu înseamnă că Nichita Stănescu e ”mai mare” decât Lucian Blaga sau Marin Sorescu mai ”important” decât Vasile Alecsandri. Fiecare poet are suficența sieși, a ierarhiei sale care transmite emoție cititorului. Poate un pastel de Alecsandri să ne impresioneze inima într-o iarnă geroasă mai mult decât o expresie oltenească din ”La Lilieci” a lui Marin Sorescu. Totul depinde generic și sinergic de transformările sufletești a celui care receptează opera lirică. Poezia nu e o matematică a rațiunii, ci se transformă în timp și loc ca o femeie frumoasă și capricioasă. Emoția ei contaminează preajma. Important pentru poet este să-și găsească propria voce lirică, originală și distinctă, față de confrați. Timpul, gustul epocii va face diferența în receptarea poetului, dacă acesta și-a construit propria expresie lirică originală.

Cine va fi ”mai mare” sau ”mai mic”, mai important sau mai popular în graficul poeților depinde de trăirile schimbării emoției sufletești în timp. Un poet azi poate fi ignorat, dar mâine considerat cap de afiș într-o istorie literară, ca apoi să intre poate, în alte vremuri viitoare, într-un con de umbră și ignorare. Ierarhia poetică este fluidă conform schimbărilor sufletești și a emoției sensibile. Pentru un cititor asiduu de poezie, fascinat de sonoritățile metaforei, devine aproape imposibil să discearnă rezonanțele liricului într-o avalanșă de noutăți poetice de autor. Mihai Sebastian face o introspecție sinceră atunci când trebuie să facă o ierarhie lirică. Știe că doar timpul va decanta valoarea și vibrația comprehensiunii noutăților lirice. „Fiecare săptămînă adaugă o serie de noi poeţi în biblioteca mea de cronicar şi simplul fapt de a privi aceste grămezi de hîrtie tipărită este un început de remuşcare. […] Care va fi destinul avalanşei de versuri tipărite în ultimii ani la noi? Cine va selecta acest imens material poetic? Cine va pune ordine în aceste tumultuoase generaţii de poeţi tineri, care solfegiază mereu în căutarea unui cîntec încă negăsit? Nu trebuie să deplîngem această profuziune lirică. Ea nu este, poate, decît o acumulare prealabilă de sunete pentru un cîntec ce va veni. E nevoie să se uzeze definitiv formulele poetice vechi, e nevoie să se elimine prin întrebuinţare atîtea locuri comune şi clişee poetice, e nevoie, în sfîrşit, să se pregătească un climat liric, făcut din nenumărate izbînzi sau înfrîngeri modeste, ce vor fi fasciculate, într-o zi, în versul unui mare poet“. Aceste interogații ale lui Mihail Sebastian cred că le au toți îndrăgostiții de muze. Ceea ce face ”mare” un poet este o chestiune de vibrație și emoție, o recunoaștere a unei compatibilități a sensibilului cu sinele. Sintagma lui Picasso folosită și de Mihai Sebastian ”Eu nu caut, eu descopăr” surprinde imponderabilitățile liricului care nu țin de statistica rațiunii, ci de forța emoției sensibilele. Ierarhiile literare pot fi fluide și trecătoare, acestea depinzând de meandrele emoției sufletești și, nu în ultimul rînd, de ritmul și dragostea față de starea de grație a poeziei.

Ionuț Țene