Câte batalioane Azov are România?

 

Războiul din Ucraina se dovedește, printre altele, o bună ocazie pentru a se dezvălui falsitatea și minciuna care domnește între formatorii de opinie din România noastră.

Cu toții am auzit de Batalionul Azov. Am citit și am auzit atâtea despre eroismul lor. Greșesc? Nu cred.

Dar cine sunt membrii acestui batalion? Păi sunt oameni, în mare parte bărbați, care sunt mânați de naționalism. Acest termen, care până mai ieri îl găseam numai în contexte negative, dintr-o dată este ignorat.

Chiar președintele Iohannis al României critică naționalismul de ani de zile și de la cel mai înalt nivel.

Citind presa din România a ultimilor 10 ani, ai putea afla că naționalismul este ceva toxic, animalic, care te înscrie în pleava societății.

Dacă-l citești/asculți pe alde Pantazi, Tapalagă, CTP, Nahoi, Cartianu, Mîndruță, Paraschivescu, Tolontan sau Moise Guran, ai fi aflat că naționaliștii români sunt „de grotă”, „xenofobi”, „barbari”, „antisemiți”, „bigoți” și bineînțeles, nelipsitul „e fasciști domne”.

Niciuna dintre aceste caracterizări nu le găsim în presa din România față de Batalionul Azov. Și totuși, această grupare a fost integrată imediat, fără rezerve, în cadrul Armatei Ucrainei. Aici vorbim despre admisiunea președintelui Zelenski, cea mai de încredere sursă pe subiect. E clar că, pentru a fi integrați în structurile militare, componenții acestui batalion naționalist ucrainean trebuia să fi avut parte de pregătire militară, ÎNAINTE de aceste conflict. Erau, deci, o structură paramilitară.

Iar ideologia care i-a motivat să lupte, cu eroism, este una puternic naționalistă, ca să nu zic altfel. Românii din Ucraina ne pot da mărturie.

În acest context, ne putem întreba: având în vedere modul în care au fost și sunt portretizați naționaliștii români, câte „batalioane Azov” sunt în România, gata să moară cu arma-n mână apărând combinatul de la Râmnicu Vâlcea sau Sidex Galați?

Cineva care citește felul în care a fost portretizat naționalismul românesc în „presa serioasă” sau „quality”, ar putea crede că în fiecare oraș din România zeci de „Azovi” autohtoni fac marșuri cu arma la spate, recitând din textele vreunui Bandera național.

În realitate, nimic din toate astea. Cele mai grave incidente în care au fost implicați naționaliștii români – deși poate unii erau doar tradiționaliști – au fost protestul pașnic de la MȚR din 2013 și incidentul de la Valea Uzului (2019), care totuși, nu s-a soldat cu vreo victimă. Restul? marșuri și evenimente publice în costume naționale.

Pentru aceste două incidente, fără victime, s-au dat legi peste legi de interzicere a unor figuri, ba chiar și a unor idei. Sunt structuri ale statului care se ocupă doar cu monitorizarea acestor oameni. Cei care îndrăznesc, totuși, să mai admită că-s naționaliști sunt stigmatizați, acuzați de putinism, etichetați în fel și chip: vezi cazul pensionarilor militari vânați de poliția gândirii de la G4 Media, pentru că au îndrăznit să aibă opinii și preferințe neconforme cu ideologia oficială, globalistă.

Ba chiar, recent, regizorul Cristian Mungiu a realizat un film în care societatea românească tradițională este considerată ca fiind „bolnavă” și „intolerantă”. Reaua-voință se vede din faptul că incidentul real de la care pornește filmul nu a avut ca protagoniști românii, ci ungurii. De fapt, mai toată cinematografia din România – că românească nu-i – se chinuie de peste 10 ani să portretizeze românii ca un popor genocidar, criminal, intolerant, rasist și mai nou, homofob.

Și totuși, în această Românie cu „naționalism de grotă”, nu că nu găsim niciun batalion Azov, dar nici măcar un pluton paramilitar.

Aceiași influenceri, însă, prezintă naționalismul ucrainean drept ceva cool, iar cei cuprinși de acest fior sunt băieți buni, eroici, care trebuie admirați și ajutați.

În final, o întrebare: când vedem ce resursă este naționalismul pentru sistemul de apărare al unei țări, cine are interesul ca aceasta să fie reprimată, de la cel mai înalt nivel, în România? Prietenii sau dușmanii poporului român? Răspunsul la această întrebare ne va arăta și de cine suntem conduși.

 

Autor: Mihai Șomănescu