Umbra mâinii de fier

 

                                                                                     de Gheorghe Pârja

Ne întrebăm, cei interesați, care sunt vectorii ideologici ai unor state din Uniunea Europeană, dar și din lume. Unele regimuri au doctrine evidente, altele le furișează sub perdeaua cu irizări democratice. Din afluxul de știri ne dăm mai ușor, ori mai greu, seama ce direcție are un lider sau altul. Recent, am citit o carte lămuritoare despre spectrul politic al unor conducători de state și de guverne. Este vorba de volumul „Epoca liderului cu mână de fier”, scris de Gideon Rachman, Editura Polirom, 2023. Autorul e istoric britanic de mare prestigiu și unul dintre cei mai crezuți publiciști la ora actuală. Este laureat al Premiului Orwell pentru scrieri politice, iar cartea de care aminteam este una dintre cele mai comentate și apreciate lucrări de gândire politică din lumea occidentală.

Un fenomen din ce în ce mai evident, și mai îngrijorător, în ultimele decenii îl constituie ascensiunea unor conducători autoritari în tot mai multe țări, unele cu tradiții democratice. Autorul oferă o amplă galerie de portrete, dictatori sau aspiranți, foarte mulți aflați la ora actuală în funcții. Nu toți au aceleași caracteristici. Totuși Gideon Rachman scoate în evidență un lucru pe care tind să-l aibă în comun: cultul personalității. Au pretenția de a fi unici, de a avea o abilitate personală de a conduce țara. Atitudinea lor, susține autorul, este aproape inerent antidemocratică. În democrație există o competiție între partide, ghidate de instituții și legi. Liderii autoritari spun că țara lor este în criză, provocată de inamici din afară sau din interior. De aceea țara trebuie să-și pună încrederea într-un singur om care are intuiția de a face ceea ce este necesar.

Donald Trump este un exemplu care se încadrează în acest tipar. După ce a spus ce merge prost în America – în viziunea sa – a rostit: „Numai eu pot repara asta!” Așa spun și Narendra Modi, în India, Vladimir Putin, în Rusia, sau Xi Jimping, în China. Autorul face distincție între un lider puternic și un lider autoritar. Conducătorul cu mână de fier, întrucât este narcisist, este periculos. Este riscant să acorzi încredere unuia care nu acceptă înfrângerea. De pildă, Putin s-a descurcat bine în primii ani, dar și-a dat arama pe față, făcând o gafă enormă prin invadarea Ucrainei, o tragedie care costă nu numai Ucraina, dar și Rusia. Și alte țări. Un lider autoritar devine megaloman cu cât stă mai mult la putere. Puterea, uneori, creează o mistică, părând multora șarmant și seducător.

Autorul scrie că pe Trump, înainte de a deveni președinte, multă lume îl percepea ca ridicol. Putin este un exemplu mai elocvent. Unul din motivele pentru care a fost adus la putere a fost un calcul greșit. Oamenii l-au perceput ca fiind un ins modest, manierat, serviabil, săritor. Ceea ce nu au văzut ei este tocmai ce este în mintea lui. De menționat că autorul cărții i-a cunoscut pe cei doi lideri – american și rus – personal. A stat de vorbă și cu liderul chinez, care avea o conduită imperială, foarte domoală, deliberată, grațioasă. Cei din jur au ținut să-l înfățișeze ca un mare om. Dar este umbra mâinii de fier în China. Autorul ne mai lămurește un aspect care ne interesează. Acești lideri sunt persoane cu educație? Mobutu, conducătorul Zairului, a fost un om foarte capabil, inteligent, dar puterea l-a orbit. Modi al Indiei nu este un om foarte educat, dar este un politician versat, cu instinct de conducător. Liderul chinez pricepe cum funcționează partidul, dând dovadă de răbdare și de duritate. Trump nu este o persoană academică, deși spune că a absolvit Universitatea din Pennsylvania, chiar dacă nu există dovezi în acest sens.

Face un tablou incitant despre felul în care acești lideri pierd puterea. Este amintit și Ceaușescu, care a pierdut puterea în câteva ore. Pentru Putin, războiul din Ucraina poate fi sfârșitul domniei lui. Mai este comentat și traseul lui Erdogan, de la reformatorul liberal, la liderul autoritar. În cuprinsul cărții întâlnim și situațiile din Ungaria și Polonia. Se spune că Viktor Orban a folosit mandatul democratic pentru a eroda democrația. Funcționari loiali ai premierului maghiar au fost puși la conducerea presei de stat. Unii dintre ziariștii maghiari au luat calea exilului. Cum este cazul lui Attila Mong, unul dintre cei mai respectați reporteri din țară, care a protestat împotriva unei legi a presei. Orban este autorul unei disertații despre Antonio Gramsci, filosoful italian marxist, care argumenta că puterea politică izvorăște din controlul asupra instituțiilor culturale puternice.

Numărul autocraților continuă să crească, deoarece aceștia modelează un soi de alternativă la democrație, au captat nemulțumirile oamenilor față de democrație. Că și democrațiile nasc frustrări, pentru că adesea sunt ineficiente, stau prost la luarea deciziilor. Așa apare seducția modelului de politician cu mână de fier. Suficient de experimentat în istorie. Așa, Putin sau Orban au admiratori deoarece sunt priviți ca salvatori. Democrația nu a fost niciodată un sistem perfect. Spusa lui Churchill a făcut carieră: „Democrația este cel mai rău sistem, dar încă nu s-a inventat altul mai bun.” Este o carte din care fiecare își poate răspunde la multe întrebări. Autorul este recomandat tocmai de prestigiul lucrărilor sale, bine documentate. Recent, revista România literară a publicat un interviu cu istoricul britanic, realizat de Cristian Pătrășconiu, care mi-a lămurit multe dintre tezele cuprinse în carte. Prefer libertatea, nu umbra mâinii de fier!