Reverența Casandrei

 

                                                                                 de Gheorghe Pârja

Știți ce mă întristează în lumea asta în care mai adăst puțin? Prea multe din valorile acestui neam sunt răsucite pe caierul unor veleitari care uită, ori nu se pricep, să descrie măreția modelului și se preamăresc pe ei. Este o față a crizei culturii. Mă feresc de asemenea împrejurări locuite de personaje fără ctitorii interioare, fără vocația onoarei pentru consacrați. În schimb, mă bucur la întâlnirea cu armonia sufletului când lucrarea veche a spiritului, cu valențe identitare, își găsește cadrul adecvat de prelingere spre ziua de mâine. La Gala Tezaurelor Umane Vii, desfășurată recent la Muzeul Satului, din Baia Mare, manager Monica Mare, am învățat lecția duratei, în care focul graiului viu arde, nu pâlpâie. Încă de la intrarea prin nobila poartă maramureșeană, am simțit buna rânduială a locului în care viețuiește frumosul, cu adeverirea înțelepciunii, iar efemerul are înțeles ocrotitor.

În curtea Casei din Lăpuș am fost martor la o întâmplare de pus în icoană. Interpreta Maria-Casandra Hauși, absolventă a Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, a făcut o cuvenită reverență pentru rapsodul Nicolae Pițiș, care, în anul 2012, a fost declarat Tezaur Uman Viu, proiect instituit de Ministerul Culturii și UNESCO. Așa, fenomenul Pițiș a rimat cu tema Galei. Li s-a adus un omagiu celor care au ilustrat cu măiestrie horile Țărilor Maramureșului, inclusiv printr-o slujbă de pomenire la Biserica din Muzeul Satului. Casandra locuiește de câțiva ani buni în casa horilor celebrului rapsod din Lăpușul Românesc. Când a socotit că are nevoie de o casă de cântec numai a ei, a zidit-o undeva pe un deal, aproape de cea a maestrului ei, să-l poată vedea în fiecare dimineață de doină. Că numai așa putea avea libertatea de a fi ea.

În acest spirit de admirație firească a construit evocarea la care am asistat la Muzeul Satului din Baia Mare. Pentru a fi mai convingătoare, a adus argumente, persoane luminate de personalitatea rapsodului. Așa a fost etnograful și folcloristul Pamfil Bilțiu, un descoperitor al lui Nicolae Pițiș, și interpretul Ioan Pop, liderul Grupului IZA, singura formație care are scrisă, pe casa din Hoteni, invitația de a intra în Maramureșul autentic al cântecului. În ciuda lumii răsucite, Ioan Pop, cu harul lui unic, ne ține aproape prospețimea sufletească, norocoasă, de a nu uita de istoria cântecului din Nord. Sub aceste auspicii cinstite a cântat și Nicolae Pițiș. În țară și străinătățuri, într-un rând ajuns peste hotare la invitația altui celebru lăpușean, academicianul Augustin Buzura. În miezul evenimentului, cu rosturi importante, a fost și universitara Natalia Lazăr.

Casandra este recunoscătoarea discretă față de destin. Că îngerul ei iscoditor a pus-o în legătură cu oglinda cerească a horilor lui Badea Mniculai. Și fata s-a privit în rama lucitoare, s-a recunoscut și a pornit pe drumul pavat cu speranță. Eu cred că vocile lor au fost plănuite să se potrivească din vremi cu lume bună. Sau, cum zic oamenii drepți în gândire: așa a fost să fie! Am reținut un portret făcut de Casandra mentorului ei: „Cum călca el pe pământ? Cu mâinile la spate, sămăluind, gânditor, calm, atent, hotărât. Aveai impresia că sub fiecare pas al lui, pământul prindea rădăcini. Badea Mniculai face o formulare proprie la frazarea melodică care se învață la Academie.” Pentru ea, Badea Mniculai a rămas un om viu, un om spiritual, charismatic, cu un deosebit simț al umorului, având o remarcabilă inteligență nativă, un om harnic, cu frica lui Dumnezeu și iubit de Dumnezeu.

Casandra Hauși a descoperit în el darul unui pedagog. Era și imprevizibil, spontan, liber precum horile. Are repere. Pentru ea, Badea Mniculai este umbra care o poartă de mână. Era omul care mergea în lume și se întorcea cu binele acasă. Acolo, în curtea Casei din Lăpuș, au fost expuse mai multe fotografii cu Nicolae Pițiș, în spațiul lui natal, realizate de Nicolae Rafael Stoian. Profunde eseuri fotografice despre întruparea doinei în om, despre pogorârea cerului pe un câmp cu clăi, ori numărătoarea dinților la greblă. Parcă pământul este pus între paranteze și este în față doar omul, cu unda lui liturgică, cu vatra, cu frunza, fluierul, trâmbiţa. Da, să nu uităm că Nicolae Pițiș a fost o rânduială de hore, pe care au început-o alții și o continuă Maria Casandra Hauși, în forma ei asumată. Nu l-am uitat nici pe Grigore Leșe, dar acum este vorba despre reverența Casandrei.

Recitalul ei a fost, și de data aceasta, o ridicare a sufletului, a plenitudinii, a minții vrăjite undeva Sus. Cântecul ei e ca o scară de urcat în Ținutul Sărbătorii. Trecând prin încercările lumii omenești. Reverența Casandrei, prin cântec, mi s-a părut de neuitat. Decență, respect, recunoștință, onoare. Apoi am intrat în Casa din Lăpuș, care adăpostește însemne ale existenței pământești a lui Badea Mniculai. Inclusiv o ediție a Bibliei tipărite la Chișinău. Să fim drepți cu lumea: numai Casandra era capabilă de o reverență prin înaltele ei hori! O să țin minte cât voi mai trăi!