Despre libertatea presei

Teoretic, după sacrificiul tinerilor din decembrie ’89, în România presa este liberă, dar practic este un dezastru. Și mă gândesc numai la cazul lui Dragoș Pătraru, care a realizat cea mai liberă presă de atitudine și pamflet prin emisiunea „Starea nației”, dar care a fost pur și simplu hăituit, l-au tot dat afară, l-au împins din post în post până l-au terminat. Eram entuziasmat de această emisiune și de țara mea. Iată că se poate!, mi-am zis. Am scris despre ea mereu, am protestat după fiecare interzicere a emisiunii, i-am acordat spațiu și în cărțile mele (vezi volumul Starea națiunii), dar nu a mai luat nimeni nici o atitudine față de acest abuz, față de umilințele îndurate de un ziarist talentat și independent. Pătraru îi incrimina pe puternicii zilei, le arăta punctual greșelile, de la cele gramaticale la cele politice. Altfel spus, îi ajuta, le era ca o oglindă în care să se vadă. Dar ei nu aveau nevoie de așa ceva, nu trebuia arătat ce se află în spatele oglinzii. Le stătea guvernanților ca un os în gât. Dar Pătraru făcea o judecată a faptelor de guvernare de pe o poziție profesionistă și morală. Găsise și o formulă teatrală, pamfletară, să critice anumite excese ale guvernanților. O emisiune care nu avea concurență. Deci trebuia eliminată. E el mai flagrant caz de încălcare a dreptului la opinie. Nu-i de mirare că puterea nu mai are azi nici o opoziție credibilă! O are pe Șoșoacă!!!

A luat Uniunea Ziariștilor vreo atitudine? A auzit cineva de vreo revoltă a vreunui post de televiziune sau a vreunui ziar față de acest abuz? A scos marele CTP vreo vorbă? El e o caricatură comparativ cu ce făcea Pătraru. A dat baba Vanga, profeta Antenei 3, vreo ghicitură? A scos cumva capul spălăcit Vodă în Lobodă, de la TVR, când acest profesonist a fost îndepărtat de la postul pe care îl încalecă de decenii?! La nivelul la care se face presa la noi, cred că mulți s-au bucurat că nu mai există o asemenea concurență pe piața liberă. Liberă de ce? De adevăr! Plină de minciuni și amatorism. Da, amatorism, fiindcă este o presă de gașcă. Toți ziariștii sunt înregimentați la un ziar sau altul, care practică dictatura lui, conform șefului de gașcă, al celui care plătește. Dar dezastru cel mai mare e tocmai la acest capitol. Că nimeni nu-i mai plătește pe ziariști, în afară e furnicile angajate. Mai ales acum când presa pe hârtie a dispărut și baza ei stă în presa online! E un haos de nedescris, nimeni nu-i mai poate controla pe patronii de ziare dacă plătesc sau nu. De aceea ziariști profesioniști sunt rari, majoritatea o formează amatorii, care sunt niște jalnici știriști. Mai buni sunt forumuștii decât ei. Cel puțin au umor.

Orice libertate a presei trebuie să înceapă cu respectul pentru colaboratori, să fie plătiți și respectat punctul lor de vedere. Dar s-a ajuns la extrema cealaltă, nici nu sunt plătiți, nici nu li se respectă punctul de vedere, dimpotrivă, le este cenzurat. A venit neica nimeni, care n-a fost în viața lui la un concert simfonic, și-i masacreză cronicarului profesionist articolul său despre Festivalul „Enescu”! Habar nu are de istoria literaturii, dar dă cu barda după ureche în opinia criticului literar! Și e numai smile, ca Gigi Fecali, când azi angajează un jucător, iar mâine îl dă afară pe criterii absurde. Amatorismul, prin asta se afirmă, printr-o cenzură mascată.

Un șef de ziar de amatori practică așa-numita corectură de opinie. Dacă tu ai un punct de vedere, el pune un asterisc la idee, la o frază, și la subsol îl pune la punct pe colaborator, scrie că nu are dreptate și numște această intruziune oribilă imparțialitate. E imparțial cu cine? Cu dracul, fiindcă nu poate fi cu adevrul, pe care nu-l cunoaște. Nu se pricepe la nimic acest patron, dar corectează tot. Unde mai există diversitatea de opinie? Totul devine o apă și un pământ. Numai punctul lui de vedere contează.

Nu-i în stare să scrie o frază gramaticală, dar se agață de textul tău și ți-l sfâșie, ți-l umple de reclame sau de comentarii colaterale. Tu scrii ceva despre triada Patapleșanu, să spunem, dar el se agață de un cuvânt, de o frază și face o acoladă explicativă. O mizerie, deformează ce ai scris. Dacă el are altă părere despre Patahârbici, de ce nu scrie separat, de ce nu-și spune punctul de vedere deschis, cu curaj, cu talent, de ce se agăță de opinia ta, care are un alt mesaj?!

Corect ar fi, dacă nu-i place articolul tău, să nu-l publice, nu să facă această mizerie. Sau să-ți comunice punctual ce nu-i convine și să faci tu rectificările cerute, dacă îți convine situația. Articolul este semnat de tine, este punctual tău de vedere, ziarele serioase publică opinii diferite și, pentru a se apăra legal de vreun eventual proces, scriu pe prima pagină că „responsabilitatea pentru fiecare articol aparține autorilor”.

Amatorismul este de multe feluri. Cel mai curent este amestecul, să moară capra vecinului. Sigur, așa ajungi să renunți, nu-i mai trimiți nimic, altfel vei avea numai supărări. O astfel de presă e moartea opiniei libere. O astfel de presă te obligă să-ți faci un blog, e mai cinstit să ai un asemenea jurnal online, în care toate textele îți apar curate, nu ai surprize. Dar important este ca tot ceea ce scrii să ajungă la cât mai mulți cititori. Sigur, nu uit formula lui Hamlet, care spunea că un spectator bun face căpte o mie de gurp-cască de la galerie. Un cititor bun, care îți citește o carte, face cât toți forumiștii care butonează știri, spre a face bășcălie de evenimente.

Am publicat în viața mea la peste 50 de ziare, circa 5 000 de articole. Am fost fondator la cinci publicații. Nu-mi place presa de scandal. Scandalul ieftin la care s-a ajuns, terfelește valorile. Iubesc, ca și Iisus, polemica de idei. Am colaborat cu ziare din toată lumea, Germania, Franța, Canada, Anglia, în special America.

Vă spun cum e în America. Am colaborat la câteva ziare. Dacă ai noroc să publici un articol în „The New York Times”, ești făcut, te aștepți să primești o sumă foare mare, de câteva mii de dolari. Dacă articolul nu se publică, ți se explică situația, schimbi sau renunți. Dar cel mai frecvent ți se precizează că „dacă o idee din articolul tău ne interesează, o preluăm, fără să te anunțăm și să-ți plătim nici un drept de autor”. Este exact regula de la Hollywood, departamentul scenarii. Am trimis și acolo scenarii, și așa mi s-a spus. Un studio primește acolo 10 mii de scenarii pe zi și mereu ești avertizat cu această formulă o „împrumutului”. Nu este nici o hoție, fiindcă ești avertizat, iar tu accepți. Dacă nu-ți convine, nu mai trimiți scenariul sau articolul la ziarul respectiv.

În România mi s-au plagiat numeroase cărți și texte, flagrant este cazul lui Călin Căliman care mi-a luat cu lopata texte din cartea mea Istoria gândirii estetice, fără să precizeze sursa, a fost pus și pe două coloane plagiatul lui, dar nu s-a întâmplat nimic. O piesă de teatru mi-a fost plagiată chiar de o profesoară de-a mea de la IATC, regizoare cunoscută, Sanda Manu. La fel, filmele pe care le-am făcut la TVR, secvențe întregi îmi sunt plagiate (recent filmul despre Arghezi), dar nimeni nu ia nici o măsură. Soluția ar fi tribunalul, dar cine are timp să se țină de procese?! Gândiți-vă acum la prim-miniștri, șefi de partide sau de SRI, care sunt demascați că au plagiat. Își fac doctorate pe hoție. Iau pensii speciale pe furturi. E așa de greu să-ți dai un doctorat, fiindcă cere muncă, timp, eforuri de cercetare îndelungată, și vine unul și ia de-a gata munca ta.

Acum sunt la vârsta mărturisirilor, când dăruiesc gratuit presei care mă publică informații și idei prețioase. Sunt prețioase pentru istoria literaturii și a culturii noastre. Și nu numai. Atâta îi rog pe cei care conduc publicațiile la care colaborez, să-mi lase textele în pace, să ajungă așa cum le gândesc eu la cititori. Nu mă amestec în ciorba nimănui, doresc doar să-mi fie respectată opinia.

 Grid Modorcea, Dr. în Arte