Carte așteptată cu interes de cititorul acestor timpuri, pentru că tratează existența de succes a bătrânului intelectual, care s-a afirmat și trăit conform împrejurărilor sociale și politice în epoca totalitarismului din România postbelică, până astăzi; director de presă, de ziar sau revistă, în orașul cu bogată viață universitară și academică de pe Someșul Mic, Cluj Napoca…Romanul cu o ținută grafică excepțională, chiar sugestivă, și cu o prefață semnată de Liliana Moldovan, ne lasă să înțelegem că realizarea copertei (care ne place foarte mult – confirmându-se sintagma din sigla editurii: Din dragoste pentru Carte) și toate celelalte ce țin de culegere și tehnoredactare sunt realizate chiar de către editor!… Bătrânii intelectuali de astăzi (cât de cât onorați de legile prezentului: pensii foarte bune în comparație cu salariile minime ale tinerilor absolvenți de facultate – fără loc de muncă sau cu locuri de muncă în unitățile bugetare prost plătite sau nebugetare și plătite la salariul minim), care au un rol foarte important în alegerile electorale, asigurând corectitudinea politică, precum și în lupta politică. Bătrâni cu experiență și talent în ale traiului de zi cu zi, cu neverosimilă experiență de viață probabil fiindcă au parcurs o școală și un sistem social, ambele, deosebit de puternice și cu mare grijă pentru cetățean, mai puțin acei cetățeni care s-au opus primilor ani postbelici și din jurul anului 1959 – plecarea armatei sovietice – care s-au opus noii orânduiri vremelnice politic (cât de vremelnică este perioada comunistă, căci, încă, nu se cunoaște câtă viață are ea, dat fiind faptul că și acum, după 34 de ani de la evenimentele din 1989, despre comunismul marxist leninist, încă, tot se mai vorbește)!
Încă, aproape jumătate din lume tot sub egida (mai
puțin umbrele lui Lenin, Hitler, Stalin din ce în ce mai șterse) lui
trăiește!…Bătrânul intelectual Sorin Georgescu alias George Soceanu,
arhicunoscut director de revistă până în anul 1989, decembrie, și care era ca
atâți de mult alții posesori ai unor case care au aparținut unor proprietari de
drept în statul acesta, regat până în 1947, și posesor până în anul revoluției
din Decembrie al unei poziții de mare influență în orașul universitar, poziții
cu multe avantaje, fiind și în Județeana de Partid… Intelectual care trăiește
drama primului deceniu postrevoluționar, aceea a pierderii locuinței (aceasta
fiind retrocedată adevăratului proprietar), trăiește mai apoi în garajul vilei,
după care este scos și de acolo, și, pentru un timp (având acumulați și foarte
mulți bani din perioada comunistă), luând calea străzii, doarme prin parcuri,
prin case pentru săraci și, foarte curios pentru astfel de oameni, își împarte
o parte din averea lichidă la oamenii săraci; oameni care reușesc să-și schimbe
statutul de viață și să devină cetățeni respectabili… Desigur – ironii – la
faptul cum ar fi trebuit să facă și alții, cunoscuți de-ai săi, activiști în
vechiul aparat județean de partid și de stat! Dar omul nostru se trezește, bătrânul
intelectual, se concentrează la treburile vieții, își regăsește o iubită uitată
cu care avea și-un copil, și cu banii rămași (mulți, foarte mulți, iarăși
ironie sau naivitate-de unde atâția bani într-o societate de tip naționalist,
comunist, care și-a plătit datoria externă!) reușește să intre în politică
(marele adevăr semnalizat de Al. Florin Țene) și să devină nabab… * O carte mai
mult decât înțeleaptă care dorește să însămânțeze ideea în cititor, acel gând,
că orice s-ar întâmpla în lume viața trebuie continuată. Ideea realității
mișcărilor planetare în univers, ca într-un teribil ceasornic, și care ne arată
că în fiecare an fenomenul schimbării anotimpului are loc la dată exactă, și,
că, măcar odată pe an (iată poezia cărții) albul imaculat al iernii vine și se
așterne peste tot ce este gri și negru, chiar și verde – verdele iernii de la
munte – la Râmnic, unde verdele se contopește cu griul sau albastrul apelor…
Comunismul în România se întinde pe o perioada de 100 de ani, mai puțin 20 de
ani, anii din interbelic ai perioadei ilegaliste, sau anii comunismului în
concubinaj cu țărănismul, și doar despre comunismul stalinist fiind vorba, nu
ni se pare nimic deplasat ca omul de 70, 80 de ani, în acest prezent de care se
face vorbire să trăiască în nostalgii nu după el, ci după timpul scurs,
obiectiv, și pe care nu-l va mai întoarce nimeni! Nostalgii pe care nu le au
decât cei care sunt lipsiți de activitate, care înainte de 1990 mergeau la
fabrică, iar acum nu mai merg, care mergeau la fabrică, uzină sau ogor, ori
școală, întreprindere de orice fel, și nu neapărat ca să aibă de unde veni!…
Cartea atrage mai ales pe vâlceni, căci, așa cum scria în prefață Liliana
Moldovan, aceasta – cartea – ni se dezvăluie între realitate și ficțiune întrun
spațiu, atenție, mai nou sau valabil din totdeauna dintre Sibiu și Drăgășani, o
axă „axis mundi” românească între Europa Centrală și Europa de Sud Est; și pe
care au folosit-o și romanii când au cucerit Dacia pe Valea Oltului înaintând
spre Sarmisegetuza, transformând-o în Provincie Romană…Ce am fi fost noi, fără
nimic dintre cele scrise, fără cetăți și monumente, fără Apolodor din Damasc,
arhitectul Podului de la Turnu Severin și Columnei lui Traian!…frate cu noi în
Dacia preromană! Ce am fi fost noi fără creștinătate, și, dacă, nu am fi avut
și astăzi castrele romane de-a lungul Oltului? Acum când citesc a n-a oară
finalul acestei cărți mă gândesc la o afirmație scrisă din anul 2006, 2007,
după ce citisem „Cărticica de dat în leagăn” și mi-am întărit convingerea că
Al. Florin Țene este un mare artist beletristic, trăirist, în lumea dintre
oniric și realitate… * Speranța omenirii este că nu toată lumea trebuie să
gândească la fel, să trăiască așișderea, să se injecteze cu aceeași seringă –
antidot – și să poarte aceeași mască! Globalizarea prin desființarea statelor,
guvernelor, și folosirea unei limbi unice este o fantezie fără rost, chiar o
prostie, o primejdie! Precum cea din imaginea unei a doua lumi în care mielul
conviețuiește cu leul. Nu poate să existe găina nebună fără cea bună!… Binele
și răul coexistă și alernanța lor diferă de la o țară la alta, de la un nem la
altul!…de la om la om. * Iată câteva reflecții între trecutul imediat și noul
timp al regelui Daciei sau luminătorul Zamolxe, care, acum în secolul XXI, timpul
noilor istorici este mai mult decât renovat…este chiar fratele lui Iisus
Christos! Iată (nu omul, ci) timpul! … „Au intrat în salonul destul de larg cu
multe mese care erau pe jumătate ocupate. Uite cum muncesc oamenii noștri, în
timpul programului! Și-a zis în gând fostul director de revistă. Parcă
ghicindu-i gândul, mai tânărul subliniază o observație. – Domnule director pe
timpul ălâlalt restaurantele erau pline de oameni ai muncii care se ospătau în
timpul programului. Acum sunt mai puțini. Nici beți pe stradă nu mai văd.
Atunci erau foarte mulți!” Da, așa era, în anul 1986, când am fost în RDG și am
văzut (și m-am mirat foarte) mulți oameni beți pe bănci, dimineața, în stațiile
de autobuz, deși nouă ni se spunea mereu că în URSS (RDG aparținea URSS)
bețivii sunt adunați, spălați etc, după care li se pretindea o taxă de punere
în libertate… Se repetă, se spune mult, prea mult despre socialismul realist!
..Dar noi știm că după 1965, 1970 arta plastică devenise toată decadentă,
abstractul invadând această artă… Noi am citit în 1967 cartea lui Petru
Dumitriu, Cronică de familie, și nu am văzut nimic rău – realism socialist – în
această frescă colosală a trecutului românesc imediat, sau tablourile lui Octav
Băncilă sau Camil Resu, sau a iluștrilor neorealiști, sec XX, din Anglia sau
Germania sau chiar impresioniștii Gaugain sau Van Gogh… Cred că mai degrabă
omenirea trebuie să spurce, dacă trebuie spurcat, gestualismul lui Jackson
Pollock…
Printre multele altele carențe ale timpului
dinaintea anului 1990, furtul din intreprinderea socialistă, de carne în
industria ușoară, și de sârmă și șuruburi în industria grea, trebuie să le
numim nimicuri-mizilicuri, căci nu acolo era furtul cel mare dintr-o
interprindere care era a noastră! De asemenea textul abundă de sintagme celebre
care îmbogățesc conținutul romanesc… „Vorba lui Heinrich Heine care spunea: Un
om inteligent observă tot timpul, un prost face tot timpul observații.”
…Întâlnim la tot pasul și elemente de poetică vastă, desigur, și elemente de
gândire filosofică: „Ajunsă în capul șelii, silueta ei (a Antoniei n.n) părea o
statuie așteptând să treacă peste ea veșnicia.” Am mai notat pe marginile unui
citat din ziaristul Ion Cristoiu în legătură cu perioada 1978 – 1989: Partidul
hotărăște cine moare și cine trăiește…Norocul nostru că în perioada deceniului
negru, cel de 10 ani după 1980, am fost ingineri de frunte în creația de
prototipuri… Și care am avut puterea și fericirea de a nu fi făcut parte din
niciun BOB pe serviciu (exemplu – Biroul Organizației de Bază – Proiectare),
deși, și eu și nevastă-mea eram șefi de Ateliere de Proiectare!…Ni se pare
interesant faptul că Mihail Sadoveanu este amestecat cu Augustin Buzura și cu
D. R. Popescu care aveau fani în deceniul nouă, sec XX, tineri medici și ingineri…
Privind anumite chestiuni ale timpului trecut, multe care sunt sare și piper în
realitățile comunismului românesc (până în 1978 în grațiile socialismului
american) ca să nu numim și comunismul francez și italian (da, cu bogătași la
cârmă, dar comunism!) să ne amintim de romanul Roțile al lui Arthur Hailey în
care se spunea că americanii din Detroit exportau ce era prost și păstrau ce
era bun pentru ei! Halal națiune formată din zeci de națiuni… și, nu ca la noi,
până în 1989, când se exporta ce-i mai bun și ne rămânea nouă ce-i mai rău! Că
doar nu degeaba avem noi, românii, cântecul: Cine se poartă cu mine bine/ Îi
dau haina de pe mine/ Cine se poartă rău/ Să-l ferească Dumnezeu… că doar
pregăteam și noi bomba atomică și arma cu lasser!… În sfârșit o carte „klumea”
care face cinste scriitorului ei, plină de aforisme, de surprize cu conținut
social politic mai ales valabile pentru timpul prezent, căci, nu așa?…la ce să
se mai gândească cititorul român, la ce să se mai aștepte, după ce va fi
lămurit tot ce a fost înainte de 1989; căci, am scris și noi, de multă vreme
că, după socialism nu poate să urmeze ceva care a dispărut de mult, încă din
anii 1950…da, de când a dispărut capitalismul, marea gogoașă care s-a oferit
românilor după 1989! Odată cu impotența în dezvoltare a unui regim dezonorant,
care, după 1978 a oferit muncitorilor și țăranilor casele din prefabricate,
cotețe… cu care același regim, pe aceiași, i-a boierit în 1992 obligându-i să
devină proprietari! Dar asta nu înseamnă că socialismul comunist din România,
postbelic și până în 1989 a fost o prostie!…
Petre
CICHIRDAN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu