Alain-René Lesage – părintele spiritual al lui Gil Blas, cel mai vestit picaro din literatura universală (I)

   Fără-ndoială că în lista cu cele 100 de cărţi esenţiale, listă întocmită de un adevărat cunoscător al literaturii universale, nu poate să nu fie inclusă Istoria lui Gil Blas de Santillana, sau mai pe scurt Gil Blas, faimosul roman picaresc al francezului Alain-René Lesage. Precis că asemenea încercări lăudabile de alcătuire a unui astfel de nucleu au mai avut loc în decursul timpului, nu doar intens promovata Bibliotecă Adevărul, destul de pretenţios subintitulată 100 de opere esenţiale. De ce spun că pretenţios subintitulată? Pentru că e discutabil din ce perspectivă sunt văzute şi analizate multe din cărţile incluse în această bibliotecă (poate dintr-o perspectivă mai degrabă comercială decât una de promovare a marii culturi universale), atâta timp cât ea cuprinde cărţi precum Gestapo, Dracula şi Papillon, cărţi poliţiste (Agatha Christie, Georges Simenon, Raymond Chandler, Rodica Ojog-Braşoveanu), alături de cărţi ştiinţifico-fantastice şi de aventuri (Winnetou, Shōgun), dar uită de cărţi cu adevărat esenţiale, precum Iliada, Odiseea, Don Quijote, Tom Jones, Gil Blas, Fraţii Karamazov, Mizerabilii, Familia Thibault, Forsyte Saga, Doctor Faustus, Doctor Jivago, Un veac de singurătate, ca să amintesc doar câteva dintre acele incontestabile capodopere, fără de care literatura universală ar fi cu mult mai săracă.

            Aceasta fiind carenţa majoră a sus-amintitei colecţii, fireşte că atât ea cât şi carenţele de rangul doi (lipsa unor minime informaţii despre autor şi operă, erori sâcâitoare de tipărire) sunt ţinute în umbră până la deplina lor ignorare de către forţa irezistibilă a doi factori de natură comercială: preţul cărţilor şi aspectul lor grafic...

 

            Pentru a vedea care sunt însuşirile ce fac din romanul Gil Blas o carte de referinţă în literatura universală, ceea ce de îndată duce la o mai bună încadrare a temei de faţă, trebuie din capul locului să răspundem la două întrebări: 1) Ce este un picaro? Şi 2)Cine a fost Alain-René Lesage?

1)Picaro este omul fără meserie şi mereu în căutarea unei modalităţi lesnicioase de a-şi câştiga pâinea, poate tocmai de aceea mincinos cel mai adesea, simpatic uneori, dar tot timpul viclean şi ingenios, într-un cuvânt adevăratul model de pungaş şi pierde-vară. De altminteri, chiar acesta-i sensul pe care ducele de Lerma, prim-ministrul Spaniei, îl desprinde de îndată din istoria păţaniilor deloc onorabile ale lui Gil Blas, atunci când – la prima lor întâlnire – înaltul demnitar îi cere viitorului său secretar să-i povestească tot „şi cu sinceritate”. „Greu lucru îmi cerea!”, ni se destăinuie prea hârşâitul nostru erou, motiv pentru care pe loc el se hotărăşte să acopere adevărul, „acolo unde gol-goluţ, ar fi fost prea urât”. Dar cu toată străduinţa povestitorului de a-şi tăinui întâmplările din cale-afară de nedemne, ducele de Lerma nu se lasă păcălit, dovadă clară că nu avea de-a face cu un caz izolat, aşa că la urmă i-o tufleşte în faţă lui Gil Blas: „Domnule de Santillana, îmi spuse el zâmbind, când am isprăvit, după cum văd, ai fost puţintel picaro”.

            Ei bine, acest picaro trece oceanul şi se avântă în lupta politică a Americii Latine, sau – cum îl vede Alejo Carpentier în Problematica romanului latino-american contemporan – „el se afirmă drept un uriaş într-un continent uriaş: devine preşedinte ales prin alegeri frauduloase, apoi generalul loviturilor militare de stat şi, în sfârşit, civil sau militar, devine dictator”. Acelaşi Carpentier avansează opinia că romanul picaresc se află la originea romanului modern!

            Iar N.N.Condeescu semnatarul Prefeţei la ediţia din 1963 a romanului Gil Blas, este de părere că romanul picaresc – apărut în Spania la sfârşitul secolului al XVI-lea, începutul secolului al XVII-lea, „constituie reflectarea în literatură a modului de viaţă şi a mentalităţii acestor declasaţi”.

            Cum se scriu aceste producţii literare, a căror trăsătură comună este realismul, cu evidente intenţii critice? „În toate romanele de acest soi”, ne informează în continuare N.N.Condeescu, „un picaro ajuns la bătrâneţe îşi povesteşte aventurile, zugrăvind totodată şi mediile sociale pe care le-a traversat, de la banda de tâlhari până la casa unui grande în care s-a aciuat la bătrâneţe. Povestind, el filozofează asupra întâmplărilor al căror erou a fost, atât pentru a trage învăţăminte morale, cât şi pentru a arunca vina decăderii lui asupra societăţii vremii, în care, sărac fiind, nu poţi trăi decât dacă linguşeşti şi înşeli pe puternicii zilei sau le slujeşti patimile cele mai josnice”.

            Aceasta fiind „reţeta” romanului picaresc, iar Spania continuând să fie patria acestui tip de producţie literară, în pofida faptului că din a doua jumătate a secolului al XVII-lea s-au depus mari eforturi pentru împământenirea sa în Franţa, Lesage îşi plimbă eroul prin diverse localităţi şi-l introduce în diverse medii iberice, de la banda de hoţi în ghearele căreia cade îndată după plecarea din localitatea natală Oviedo şi până la opulenta şi atât de corupta curte a Spaniei (cadrul iberic era stric necesar pentru ca romanul să poată fi publicat!), realizând prin formidabila sa înzestrare artistică ultimul mare roman picaresc, altfel spus – aşa cum just punctează N.N.Condeescu – realizând „un roman francez după reţetele picareşti şi, totuşi, atât de clasic ca stil şi compoziţie şi atât de parizian prin moravurile puse pe socoteala Madridului”.

            Romanul Gil Blas a fost elaborat între 1715-1735 şi, fireşte, s-a bucurat de aprecierea numeroşilor săi cititori, care vedeau în el ceea ce de fapt era – un strălucit roman picaresc, localizat în patria genului, fără ca vreunul dintre ei să-şi pună întrebarea în ce măsură era dependent de abundenta literatură picarescă provenită din Spania.

            Dar iată că la câţiva ani după moartea lui Lesage (moartea a survenit în anul 1742), spaniolii – neconsolaţi că o atare capodoperă n-a fost scrisă în limba spaniolă de un conaţional de-al lor – scot securea războiului şi-l acuză pe autor de plagiat. La început, Lesage a fost învinuit că n-a făcut altceva decât să publice, după traducerea lui în franţuzeşte, un roman spaniol inedit, al cărui manuscris, trecut în Franţa peste Pirinei, ar fi ajuns într-o bună zi în mâinile sale. Dar din lipsă de dovezi documentare, spaniolii detractori au fost nevoiţi să renunţe la această acuzaţie. Un nou şi violent atac le-a fost sugerat spaniolilor de afirmaţia veninoasă a lui Voltaire din cartea sa Veacul lui Ludovic al XIV-lea (1751), afirmaţie generată de anumite resentimente voltairiene împotriva lui Lesage, cum că într-adevăr romanul Gil Blas a fost scris de Alain-René, atâta doar că o bună parte din el este un un plagiat după romanul Marcos de Obregón al lui Vicente Espinel.

            Discuţiilor interminabile dintre spanioli şi francezi le-au pus punct criticii literari germani şi americani, cărora – prin compararea atentă a textelor – nu le-a fost greu să demonstreze că Lesage a creat o operă originală. Adică, a rămas stabilit că, într-adevăr, scriitorul francez şi-a însuşit câteva episoade din Marcos de Obregón, deci că se poate vorbi de împrumut de materie, dar nici vorbă de plagiat!

            În anul 1872, în lucrarea de bătrâneţe intitulată Memorii biografice asupra romancierilor celebri, Walter Scott elimină orice dubiu – dacă mai persista vreunul! – în legătură cu originalitatea lui Lesage, afirmând cu autoritatea lui de mare romancier: „În Gil Blas, originalitatea lui Lesage este completă”!

            2) Aşa cum deja am precizat, pentru o încadrare corectă a temei de faţă în spiritul epocii, trebuie oferit un răspuns succint dar documentat la întrebarea: Cine a fost Alain-René Lesage?

            Era fiul unui notar-grefier, născut în anul 1668 la Sarzeau, pe coasta de sud a Bretaniei. De menţionat că în anul 1675 are loc un prim eveniment major, care-şi va pune amprenta pe viitorul scriitor: izbucneşte răscoala ţăranilor din Bretania condusă de notarul Le Balp, un coleg al lui Lesage-tatăl, răscoală înăbuşită în sânge de către ducele de Chaulnes, guvernatorul provinciei.

            Anul 1682 aduce cu sine al doilea eveniment tragic şi major din viaţa tânărului Alain-René: moartea lui Claude Lesage, tatăl scriitorului, moarte urmată de totala sa jefuire de către creditori şi tutori.

            Se poate spune că nici un interes nu-l mai lega pe viitorul scriitor de Bretania natală. Ba dimpotrivă, cum fiii de notari intrau în rândul suspecţilor, deoarece răscoala fusese condusă de un notar, în anul 1690 (după isprăvirea studiilor la Colegiul din Vannes), Lesage ia drumul Parisului. Aici urmează Facultatea de drept, la terminarea căreia el chiar s-a intitulat avocat pentru câtva timp.

            Dar cum nici baroul nu-l atrăgea şi nici impricinaţii nu făceau coadă la uşa lui, ba mai mult, cum în anul 1694 Lesage se căsătoreşte şi în scurt timp devine tatăl a patru copii veniţi unul după altul, el se vede nevoit să caute un alt mijloc de trai, dacă nu mai bănos, măcar mai pe potriva înzestrării sale native. Astfel s-a apucat de scris. La acest lucru a contribuit atât căsătoria sa cu Marie-Elisabeth Hungard, a cărei mamă era spaniolă, cât mai ales întâlnirea şi strânsa prietenie cu abatele Jules de Lyonne, fiul unui diplomat cu misiuni în Spania.

            Este de presupus că în apropirea abatelui, Lesage şi-a perfecţionat cunoştinţele de limba spaniolă şi că tot atunci a citit operele marilor scriitori iberici ce făceau parte din Secolul de aur. Apoi, traducerile sale din bogatul repertoriu al comediei spaniole (piese de Lope de Vega şi Francisco de Rojas), au dus la apariţia în anul 1700 a volumului intitulat Teatrul spaniol. Mai mult, câteva din piesele cuprinse în acest volum au fost jucate la Comedia Franceză.

Făcându-şi în felul acesta intrarea în cel mai faimos templu al artei dramatice din ţara sa, Lesage are bucuria şi onoarea de a-şi reprezenta tot aici prima sa comedie – Crispin, rival în dragoste al stăpânului său (comedie adaptată în anul 1707 după o piesă de Hurtado de Mendoza), pentru ca doi ani mai târziu tot Comedia Franceză să-i joace capodopera comică intitulată Turcaret. Întrucât piesa, un adevărat rechizitoriu la adresa financiarilor veroşi şi a întreţinutelor lor, a fost retrasă după câteva reprezentaţii de pe afişele Comediei, Lesage – profund scârbit de asemenea sforării – a scris în perioada 1712-1735 peste o sută de comedioare de intrigă (unele numai într-un act), pentru scenele din bâlciurile Saint-Germain şi Saint-Laurent, acestea – aşa cum ne asigură N.N.Condeescu – având tendinţa „să-şi permanentizeze baracele, fiindcă farsele şi vodevilurile jucate acolo, culegeau regulat aplauzele însufleţite ale unui numeros public popular”.

De subliniat că valeţii din comediile lui Lesage au cu toţii în ei ceva picaresc, căci nu numai că se dovedesc intriganţi şi descurcăreţi în situaţiile cele mai dificile, dar – buni observatori ai moravurilor, după ce au colindat diverse meleaguri şi au îmbrăţişat nenumărate meserii – îşi vădesc totodată vocaţia de aventurieri, principala însuşire care-l distinge pe picaro de omul obişnuit.

Nici nu se putea altminteri atâta vreme cât scriitorul francez, sedus de literatura spaniolă, s-a vădit mult mai puţin atras de comedia de capa y spada decât de romanul picaresc, din care a adaptat în franţuzeşte pe Guzman de Alfarache al lui Mateo Alemán, carte publicată în anul 1732, iar doi ani mai târziu traduce şi adaptează în franţuzeşte pretinsele memorii ale lui Estebanillo Gozales, măscăriciul comandantului armatei spaniole din Flandra, contele Octavio Piccolomini. Dar – ne face atenţi N.N.Condeescu – „Chiar şi fără aceste adaptări, constând mai ales în uşurarea originalelor de unele lungimi plicticoase, Diavolul şchiop, Gil Blas, Aventurile lui Beauchêne şi Bacalaureatul din Salamanca (opera picarescă a scriitorului nostru, nota mea, G.P.) ar dovedi convingător cât de îndelungat şi de intim a fost contactul lui Lesage cu producţia picarescă, extrem de bogată dincolo de Pirinei”.

*

Sighetu Marmației,                                              George  PETROVAI