Alain-René Lesage – părintele spiritual al lui Gil Blas, cel mai vestit picaro din literatura universală (II)

Gil Blas, prin urmare, îşi dovedeşte firea de picaro încă din primul capitol al primei Cărţi („fiindcă”, ne spune el, „eu numai asta voiam, să plec şi să văd lumea”), adică de-atunci de când unchiul lui, canonicul din Oviedo, îl îndeamnă să se ducă la Salamanca. Iar cum firea nu poate fi văduvită de năravuri, fără riscul de-a o face să pară alceva decât ceea ce este, iată-l pe tânărul nostru erou de numai 17 ani pornit la drum spre Pennaflor, călare pe catârul „rablagit” al canonicului Gil Perez, nu înainte de-a şterpeli câţiva reali de la unchiul mic, gras şi „cu capul înfundat în umeri”, cu toate că în pungă îi sunau cei patruzeci de ducaţi dăruiţi de acesta, iar în urechi ar fi trebuit să-i mai sune poveţele („să nu iau ce-i al altuia”) şi binecuvântările părinţilor.

Dar de-abia ajunge Gil Blas la Pennaflor şi trage la un han mai arătos, că şi are parte de prima păţanie din seria inevitabilelor păţanii cu care soarta îl încearcă pe orişicare picaro. De fapt este mai mult o păţanie-avertisment de felul păcălelilor, dacă avem în vedere faptul că pe naivul şi fudulul Gil Blas toată tărăşenia nu l-a costat decât masa copioasă cu care l-a cinstit pe necunoscutul panegirist şi, mai ales, dacă avem în vedere sfatul şfichiuitor cu care acesta îl răsplăteşte după ospăţ: „Nu te lăsa amăgit şi nu mai crede pe nimeni atunci când are să spuie că eşti a opta minune a lumii”.

N-are însă vreme să-şi mistuie amărăciunea provocată de această ofensă, că îndată el cade în ghearele bandei de hoţi condusă de căpitanul Ronaldo. Dacă nu dăm uitării faptul că banda se ascundea şi-şi dosea averile furate într-o hrubă subpământeană, ceea ce se cheamă reeditarea în variantă modernă a peşterii care-l adăpostea pe Ali Baba împreună cu cei 40 de fârtaţi ai lui, iată că Lesage – în pofida caracterului preponderent realist imprimant romanului – ne serveşte în acest loc un prim element romanţios. Şi nu este singurul, căci pe măsură ce acţiunea avansează, după ce Gil Blas – în tovărăşia donei Mencia de Mosquera – scapă din bârlogul hoţilor, îl vedem ajuns slujitorul de încredere a donei Aurora de Guzman, fata care nu ezită să-l urmărească pe Luis Pacheco până la Salamanca, ba chiar să îmbrace haine bărbăteşti atunci când împrejurările i-o cer, numai ca prin perseverenţa, îmbinată cu destoinicie şi şiretenie, să se facă iubită de el. Ceea ce se şi întâmplă în finalul acestei aventuri, care de îndată ne duce cu gândul fie la Decameronul lui Boccaccio, fie la exemplarele nuvele ale lui Cervantes.

Tot după modelul acestor doi iluştri înaintaşi, Lesage îşi pune personajele – rând pe rând introduse în scenă – să-şi istorisească vieţile (utilizarea cu succes a stilului direct şi indirect), şi astfel avem parte de poveşti de dragoste gen capa y spada, poveşti din care nu pot să lipsească duelurile purtate întru apărarea dragostei sau onoarei, fugile precipitate de la locul faptei şi finalurile fericite (întâlniri şi căsătorii ce tangentează cu miraculosul), precum întâmplările palpitante din vieţile lui Alfonso de Leyva şi Gaston de Cogollos.

Din fericire pentru noi, ne spune acelaşi N.N.Condeescu, „la Lesage preocuparea de a reflecta veridic realitatea, chiar în transpunerea ei spaniolă, trage mai greu în cumpănă decât elementul romanţios”. Iar acest lucru nu face decât să accentueze caracterul picaresc al romanului Gil Blas, căci – după cum prea bine se ştie – realismul romanului picaresc vine în netă contradicţie cu conţinutul romanului cavaleresc şi pastoral.

Cu toate că se păstrează perspectiva povestirii de către personajul principal ajuns la un liman, situaţie în care aluziile la ce va urma au darul să stârnească curiozitatea cititorului, totuşi, la fel ca în oricare roman picaresc, rămâne pe seama neprevăzutului legătura dintre momentele naraţiunii. Ceea ce înseamnă că ajunge o întâlnire, o ceartă sau o gafă pentru ca Gil Blas să-şi schimbe stăpânul şi să o pornească spre alt oraş, chiar atunci când stăpânii, aşa ca cei din familia Leyva, se dovedesc deosebit de amabili şi generoşi cu el, dăruindu-i o proprietate cu un mic castel. E drept, şi el le păstrează o credinţă statornică acestor nobli de mare caracter, iar atunci când vrea să arate ce este în stare să facă, obţine de la ducele de Lerma postul de guvernator al oraşului Valencia pentru fostul lui stăpân, ba chiar pe cel de vicerege al Aragonului de la contele de Olivares.

Dar demonul picaresc îl împinge fără-ncetare de la spate, aşa că – până să ajungă la curtea Spaniei în graţiile a doi prim-miniştri (ducele de Lerma şi urmaşul acestuia, contele-duce de Olivares), Gil Blas schimbă mai mulţi stăpâni, printre care detestabilul filfizon don Matias de Silva, actriţa Arsenia şi arhiepiscopul de Granada.

Însă acest traseism social al lui Gil Blas se datorează în mai mică măsură caracterului său decât mediului în care-şi duce existenţa: un mediu corupt până în măduva oaselor, începând cu regele Filip al IV-lea, socrul lui Ludovic al XIV-lea, cel care risipeşte adevărate averi de dragul Catalinei şi a Lucreţiei, dar se dovedeşte total incapabil să comande o armată pentru a opri ofensiva franceză în Catalonia, şi terminând cu briganzi de teapa lui Ronaldo şi a acelui bizar don Rafaelo, cel care în finalul romanului (Cartea a douăsprezecea) este prins şi condamnat la arderea pe rug.

Dimpotrivă, cu toate că nu este un revoltat, ci doar un conformist, deoarece se arată extrem de indulgent faţă de păcatele celor bogaţi şi puternici, ba chiar le dă şi el o mână de ajutor atunci când îi stă în putinţă (de pildă, ajută venalitatea ducelui de Lerma sau escapadele nocturne ale prinţului moştenitor), totuşi, Gil Blas nu-şi pierde cu totul simţul moral şi spiritul critic, dovadă că – scârbit de destrăbălarea la care era martor – el părăseşte casa Arseniei și, nu întâmplător,  respinge sfatul valetului său Scipion de-a o seduce pe Antonia (o ia în căsătorie creştinească), elocventă dovadă că – după lunile de detenţie petrecute în turnul Segoviei – el nu se umflă în pene cu hrisovul de înnobilare, darul făcut de contele de Olivares, şi nu în ultimul rând, dovadă că are curajul să i-o spună aceluiaşi conte Olivares, doar cu puţin timp înainte de căderea acestuia în dizgraţia regelui: „Exemplul rău strică pe oameni”.

De aceea, n-ar trebui să mire pe nimeni străduinţele lui Gil Blas de-a se adapta la mediu. Cu adevărat surprinzătoare în acele timpuri încărcate de corupţie şi imoralitate sunt trăsăturile lui de caracter pozitive, mai ales dacă se au în vedere eşecurile ce-i răsplătesc bunele intenţii: încearcă să-i deschidă ochii bătrânului Pacheco asupra prefăcătoriei Eufraziei, dar drept mulţumire este concediat, lucru pe care-l păţeşte nu peste mult timp şi cu arhiepiscopul de Granada, faţă de care se face vinovat printr-un exces de zel şi sinceritate.

Dacă luăm aminte la ironia surâzătoare, dar neiertătoare, îndreptată împotriva mediilor artistice (scriitori, actori) şi medicale, atunci trebuie să dăm crezare spuselor lui Lesage cum că el nu este un simplu povestitor, ci un pictor de moravuri. Desigur, Lesage n-avea cum să cunoască lumea teatrului spaniol din vremea lui Calderon şi Lope de Vega. Însă culisele teatrului francez aproape că n-aveau taine pentru el. Prin urmare, iată-i pe actorii parizieni, botezaţi cu nume spaniole şi instalaţi pe scenele din Madrid, Valencia şi Granada. Facem cunoştinţă cu actorul-picaro Melchior Zapata, la început flămând şi zdrenţăros, iar mai apoi foarte satisfăcut de schimbarea survenită în viaţa lui, graţie prietenilor generoşi ai nevestei sale; de asemenea o cunoaştem pe destrăbălata Arsenia, pe aventuriera Laura şi pe tânăra Lucreţia, fiica Laurei. Lumea boemă, pe care Lesage la fel o cunoştea foarte bine de prin cafenelele şi saloanele Parisului, este întruchipată în roman de Fabricio Nuñez, adept al gongorismului.

Dar înverşunarea lui Lesage se îndreaptă mai ales împotriva medicilor, în mod cert din cauza surzeniei precoce cu care s-a ales de pe urma unor tratamente absurde. În roman, figura cea mai reprezentativă a tagmei doftoriceşti este neuitatul Sangrado, spaima Valladolidului şi - indiferent de tipul bolii şi de starea bolnavului – adeptul hazosului panaceu:  „Scoate-i sînge şi dă-i să bea cât mai multă apă caldă”. Gil Blas i-a fost la început valet, apoi discipol, şi în această din urmă calitate, l-a ajutat pe sinistrul medic ca, în timpul unei epidemii în Valladolid, să înjumătăţească populaţia oraşului.

Romanul este de-a dreptul irezistibil prin limbajul simplu şi direct întrebuinţat cu deosebită savoare de către autor, prin veridicitatea personajelor desenate doar prin câteva tuşe viguroase (multe dintre ele luate din realitate), prin apetitul şi priceperea de-a descrie ba costume, ba interioare din epocă, şi – nu în ultimul rând - prin maximele  (unele împrumutate din Montesquieu) cu care autorul îşi condimentează afirmaţiile cu caracter critic şi moralizator, dar îşi arată slăbiciunea îndeosebi în absenţa totală a tablourilor naturale şi a celor din oraşele prin care-şi plimbă eroul, dovadă grăitoare că Lesage nu era familiarizat nici cu relieful şi nici cu specificul aşezărilor spaniole din acele timpuri.

 

Sighetu Marmaţiei,                                                   George  PETROVAI