Reflecțiile din epoca modernă despre pace au succedat unor războaie sângeroase în Europa. Iar proiectele majore de pacificare – de la Leibniz, prin abatele Saint-Pierre, la Kant – au apărut pe baze creștine.
Se știe că reflecțiile din creștinismul începuturilor
au conferit păcii anvergura unei viziuni cuprinzătoare. Lumea a fost privită de
Iisus dând păcii prioritate necondiționată. Așa cum și altădată a alimentat
proiecte de pace, putem spune astăzi, cu toate argumentele, că din nou
creștinismul este chemat să contribuie fundamental la pacificarea din Europa.
Predica de pe munte a lui Iisus din Nazaret este cea
care a anunțat această viziune cuprinzătoare asupra lumii. Oamenii cu bucuria a
ceea ce sunt și au, dar „blânzi”, „însetați de dreptate”, „milostivi”, „curați
cu inima”, „prigoniți pentru dreptate” vor fi cei ce se vor bucura de „viața
cerurilor”. „Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema” (5, 9) spune Iisus în încheierea beatitudinilor, cu care începe, cum se
știe, Predica de pe munte. „Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri,
binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă
vatămă și vă prigonesc” (5, 44). Viața omului își are sensul cel mai profund în
intrarea în „împărăția cerurilor”, încât năzuința supremă este cuprinsă în
adresarea din Tatăl nostru: „vină împărăția ta; facă-se voia ta precum în cer
așa și pe pământ”(6, 10). Printr-o inițiativă fără precedente, Iisus a mutat
religia pe terenul înaintării spre „împărăția lui Dumnezeu” și a dat astfel
conținut cu totul nou Veștii celei Bune (Evanghelion) pe care o aducea
oamenilor.
„Iubirea aproapelui” este afirmată ca morală. Deja
David Flusser (Jesus, Editions de l’Eclat, Paris, 2005, p. 74) a scris:
„Perspectiva lui Iisus se dovedește revoluționară sub trei aspecte: o
interpretare radicală a poruncii iubirii mutuale, un apel la un nou
comportament moral, ideea unei împărății a cerurilor”. Mai recent, dintre
monografiile de referință, Jean-Christian Petitfils (Jesus, Fayard, Paris,
2011) scrie că Iisus lansa în Predica de pe munte o nouă viziune și punea totul
sub voința divină.
Nu insist aici asupra înțelegerii în detalii a
creștinismului, ea fiind deja în multe expuneri. Este însă cazul să ne
întrebăm: ce poate face creștinismul ca să fie pace astăzi în Europa? Două luări de poziție de luciditate dusă la
capăt mi se par demne de a fi amintite din capul locului.
În reflecțiile sale postbelice, azi cunoscute din
Caietele negre (1931-1975), tipărite nu demult, Heidegger atrăgea atenția că
distanțarea Europei de trecut nu este suficientă și că alternativa la ceea ce a
săvârșit Hitler este prea puțin hotărâtă. „Întreaga lume țipă continuu, încă,
ce acte de violență a comis Hitler. Acestea sunt rele destul. Dar nici unul
dintre marii învingători nu se gândește să învingă. Această incapacitate este
mai rea. Nu pentru că ne ating urmările ei, ci pentru că afectează întreaga
stare a lumii mai adânc decât freneziile rasiale ale lui Hitler” (GA 98, p.
77). Dincolo de tribulațiile sale, Heidegger însuși sesiza că o distanțare mai
profundă a Europei de anii treizeci este indispensabilă.
În anii nouăzeci, în Europa se trăia euforia
înlocuirii „socialismului răsăritean” cu democrația și a depășirii scindării
ideologice a continentului. Dar chiar pe acest fundal, au fost gânditori care
au semnalat pericolele, dintre care unele s-au confirmat în chiar războiul
actual. Joseph Ratzinger a atras atunci atenția că prin schimbările salutare
din anii nouăzeci nu s-a intrat automat într-o lume care să nu aibă nevoie de
noi schimbări. Cotitura istorică din 1990 nu este de ajuns pentru a se ajunge
la o societate în profunzime nouă, ci mai sunt necesare schimbări sau măcar
nerepetarea istoriei. Pericolul pe care Joseph Ratzinger îl vedea era emergența
unui nou „mesianism politic” și a unei reeditări a „zelotismului” (Wendezeit
fur Europa? Johannes Einsiedeln, Freiburg, 2005, p. 111), care vor submina
dreptatea în societăți și, până la urmă, democrația și echilibrul.
Nu s-a putut contesta această anticipare. Situația
de astăzi pare însă și mai dificilă. Bunăoară, ea nu închide eventualitatea
unui nou război mondial. Se petrece deocamdată o degradare a democrației în
Europa, care aduce noi crize și împiedică urcarea la decizii a oamenilor de
stat în locul simplilor activiști de conjunctură. Unii decidenți imaginează
„ingerințe externe” și „războaie hibride” spre a abate atenția publică de la
incapacitatea lor de a rezolva probleme și a atenua nemulțumirile oamenilor.
Precum în anii treizeci, se acuză din nou Răsăritul de nefericirile lumii. În
discuțiile de taină cu generalii săi, recent scoase din arhive și publicate,
Hitler perora că „Rusia este vulnerabilă”.
Azi, aventurieri ajunși la decizii spun că „Rusia este prea mare”.
Înarmarea este socotită cale spre pace. Se vrea încetarea focului, în vreme ce
se intensifică alimentarea cu arme. În unele țări nici parlamentele nu mai sunt
consultate, încât concentrarea în mâini puține a deciziei conține ea însăși
riscuri. Unii trăiesc convingerea după care „istoria se sfârșește”.
În Europa se adaugă dificultăți aparte, pe care
războiul din Ucraina le scoate la lumină cu putere. S-au încheiat nu cu tratate
solide, ci abia cu acorduri circumstanțiale al Doilea Război Mondial și
„războiul rece”. Chestiunile teritoriale generate de aceste războaie (prin
Pactul Ribbentrop – Molotov 1939, apoi prin trecerea de către Hrușciov 1954, în
administrare ucraineană, a Crimeii etc.) nu pot fi escamotate. Puțini înțeleg
dreptul internațional la propriu – ca efect al negocierilor, pe baze istorice,
demografice, culturale, consemnate în tratate ratificate de parlamente
reprezentative ale țărilor – și-l confundă cu acorduri, memorandumuri,
declarații în anumite circumstanțe. Tratatele și dreptul internațional sunt
însă mai mult decât asemenea acte.
Altădată, războaiele erau motivate de religie. Azi,
ele vin din ceea ce anticipa Nietzsche – mai cu seamă din ciocnirea „voințelor
de putere” economică și politică. Pacea depinde astfel de decizii politice și
militare și mai puțin de religie.
Poziția religiei în cultura lumii s-a și schimbat,
de altfel, încă o dată. Azi este larg acceptat că ostilitatea reciprocă, venind
dintr-o tradiție a relației religie-știință-filosofie, trebuie înlocuită cu
cooperarea lor. S-a intrat în „societatea postseculară”, în care nu se mai pot
rezolva crizele lumii fără angajarea interacțiunii celor trei. Nu se mai poate
duce înainte nici mesajul creștin fără conlucrarea religiei cu științele și
filosofia. Dezbaterea începută la München (2005) a celor mai mari filosofi și
teologi ai momentului a lămurit acest fapt.
Relația dintre biserici ca instituții și politică
este însă, în continuare, în discuție.
Pe de o parte, a fost un mare pas, înfăptuit dincoace de mijlocul secolului al
XX-lea, ieșirea bisericilor din slujirea „conducătorilor” și concentrarea lor
asupra situației celor nevoiași. De aceea, critica modernă a religiei, care a
vizat de fapt, cum a observat Karl Barth, politica bisericilor, mai curând
decât metafizica lor, și-a redus amploarea.
Este un mare pas cultural și depășirea scientismului
– acea concepție îngustă asupra științei care nu înțelege condițiile de
posibilitate ale științei înseși. Azi este acceptat, de către cei cu o
veritabilă formație științifică, că știința nu este străină de premise și
concluzii religioase. Obscurantiști au devenit cei care pretind că fac știință,
dar nu o înțeleg.
Pe de altă parte, destui decidenți înțeleg
bisericile ca pe un fel de analog al partidelor și vor să le supună, revenind
astfel direct în anii treizeci. Cum s-a văzut în Ucraina ultimilor ani, se
atacă Biserica Ortodoxă fără a înțelege că religia este altceva, că bisericile
sunt juridic autonome conform constituției și că niciun regim nu are dreptul să
le ia sub control.
Desigur că bisericile nu pot ignora fără pierderi
enoriașii. Discuția Papei Leon al
XIV-lea cu delegația Patriarhiei Moscovei, din iulie 2025, este
elocventă: papa nu poate face abstracție de catolicii europeni, iar patriarhia
de ortodocșii ruși. Dar nici o parte nici alta nu se oprește la interese
imediate, ci caută să promoveze mesajul creștin.
Sub acoperirea aparent inocentă „nu ne amestecăm în
politică”, destui își declară distanțarea de politică. Pretenția nu este
realistă, căci politică face tacit și cel care declară că este fără politică.
Pretenția nu este nici soluție: duce doar la sărăcie – economic, cultural,
spiritual – aprobarea, prin pasivitate,
a orice fac cei care decid. Cu pasivitate nimeni nu se propășește. Cu
cât creștinismul este trăit mai profund, cu atât bisericile reacționează la
păcate și cu atât societățile se smulg din neajunsuri.
România, de exemplu, a fost adusă în ultimii
douăzeci de ani de către decidenții ei în cea mai grea situație – cu degradarea
ce are printre indicatori emigrarea cea mai mare dintr-o țară a lumii în timp
de pace, aruncarea economiei aproape în „deșeu (junk)” și a democrației la
limită, cel mai mare procent de analfabeți funcționali și cea mai extinsă
sărăcie din Europa. Cu atât mai mult este astfel cazul sprijinirii de către
diferitele forțe, inclusiv de către biserici, a schimbării garniturilor de
decidenți vădit incapabili – singura cale acum de a normaliza statul. Aceasta
este astăzi chestiunea de responsabilitate majoră în societate, inclusiv a
bisericii.
Peste toate, proiectele majore ale păcii în Europa
au venit din tradiția creștină de reflecție. Ele au ajuns la un grad înalt de
elaborare conceptuală – probabil cel mai înalt în chestiunea păcii – și pot fi
surse de învățăminte și astăzi. Iau trei exemple din era războaielor
mondiale.
În Primul Război Mondial, Papa Benedict al XV-lea
(1917) a făcut propunerea de pace axată pe trei principii: „să păstrăm completa
imparțialitate în relație cu toți beligeranții, așa cum sunt ei fiii unui tată
comun, care își iubește toți copiii cu egală afecțiune; să ne străduim în mod
constant să facem cel mai mult bine posibil, fără excepții personale și fără
distincții naționale sau religioase – o datorie pe care legea universală a
carității, ca și suprema sarcină spirituală încredințată nouă de Hristos, ne-o
cer; în sfârșit, precum misiunea noastră de pace ne-o cere, să nu lăsăm nimic
nefăcut din ceea ce este în puterea noastră și poate grăbi sfârșitul acestei
calamități, căutând să conducem popoarele și capii lor spre evaluări mai
moderate și să punem în mișcare deliberările de pace – ale unei <păci juste
și durabile>”.
Aceste principii au fost întărite de apelul la a
face „astfel încât popoarele beligerante să devină și mai mult frați”, care se
concretizează într-o deviză esențială: „forța materială a armelor trebuie
substituită cu forța morală a legii; ca urmare, este de stabilit un acord just
al tuturor pentru simultana și reciproca reducere a armamentelor, în
conformitate cu reguli și garanții încât ele să fie suficiente pentru
menținerea ordinii publice în fiecare stat; apoi, în locul armatelor, să intre
instituția arbitrării, cu funcția ei de blândă de stabilire a păcii conform
unor standarde și sancțiuni ce sunt agreate, contra acelui stat care poate
refuza să supună chestiunile internaționale arbitrajului sau să accepte
deciziile acestuia”.
Au urmat acțiuni în consecință, mai ales în „chestiunile
teritoriale”, dificile și atunci, ca oricând. Pe atunci, ele erau disputate de
Italia, Austria, Germania, Franța, de țări din Europa de Sus-Est. Direcția
recomandată de papă era cea a
„coordonării aspirațiilor popoarelor cu circumstanțele și a intereselor lor cu
binele general al marii societăți umane”.
La solicitarea Organizației Națiunilor Unite, Hans
Küng a elaborat un amplu Proiect de etică globală (1990), în cadrul unei opere
de edificare a teologiei timpului nostru (detaliat în A. Marga, Introducere în
filosofia contemporană, Compania, București,
2014). Cunoscutul teolog a
motivat că „fără morală, fără norme etice generale care obligă, deci fără
global standards, națiunile sunt în primejdia de a fi manevrate, ca efect al
problemelor acumulate de decenii, într-o criză ce poate duce în cele din urmă
la colapsul național, adică la ruină economică, la destrămare socială și la
catastrofă politică” (Project Weltethos, Piper, München, 2002, p. 46).
Concepția asupra păcii a lui Hans Küng stă pe trei axiome.
Prima: „Nu este supraviețuire fără un etos global”. Acesta implică abandonarea
relativismului, „democrație pe baza consensului fundamental”, coaliție a
credincioșilor și necredincioșilor, „răspundere comună în respect reciproc”,
„răspundere planetară”, etos cu bază religioasă. În reacție la postmodernitate,
este vorba de „libertate cu dreptate”, „egalitate cu pluralitate”, „coexistență
cu pace”, toleranță și ecumenism. A doua: „Nu este pace mondială fără pacea
între religii”, ceea ce implică „criterii ale adevărului ecumenic”, umanism,
dialog și promovare de sine, capacitatea de dialog cu capacitate de a atinge
pacea. A treia: „Nu este pace între religii fără dialog al religiilor”. O
„teologie ecumenică a păcii” este necesară și posibilă acum. În orice situație,
viziunea bazată pe renunțarea la forță din Predica de pe munte poate fi
inspiratoare – altfel Jus talionis, cu strategia ei „dinte pentru dinte”, se
instalează și antrenează vărsări de sânge.
La aproape un secol de la inițiativa ilustrului său
predecesor, Benedict al XVI-lea a dat, la rândul său, o întreagă concepție
asupra păcii, de data aceasta în cadrul celei mai elaborate teologii a vremii
noastre (detaliat în A. Marga, Absolutul astăzi. Teologia și filosofia lui
Joseph Ratzinger, Meteor Press, Bucureși, 2010). Noutățile conceptuale care
disting această concepție pot fi rezumate astfel: a) orice acțiune – economică, diplomatică,
militară în relația dintre națiuni suverane este importantă pentru pace și
securitate internațională, dar abia un „autentic umanism integral (true
integral humanism)” în societățile respective este soluția; b) a rămas o
sarcină neîmplinită a erei post 1945 să ia în seamă, odată cu tragedia
războiului mondial, rănile aduse demnității
umane, încât trăim încă în condițiile unui “unfinished business” al Declarației
Universale a Drepturilor Omului (1945); c) este necesară revenirea sub aspecte
cheie la „dreptul natural (Natural law)”, singurul care permite „convergența între diferite culturi și
civilizații, mai curând decât o idee particulară a Vestului”. Dreptul natural
este capabil să ne aducă la „nevoile și dorințele fiecărei inimi umane” și să
asigure „un angajament mutual și genuin față de binele altuia”. d)
„angajamentul personal” a devenit necesar pentru „a reînnoi lumea în pace și
justiție” și se poate realiza doar pe baza „respectului pentru
<gramatica> înscrisă în inimile umane de către Creator”.
Asigurarea păcii nu mai poate fi atinsă fără
politică, dar politica și religia se pot întâlni. În enciclica Deus caritas est
(Vaticana, 2006) Benedict XVI arăta că nu este misiunea bisericii să se
substituie statului, care rămâne cu obligația de a rezolva pașnic divergențele.
„Scopul bisericii este simplu, de a ajuta la purificarea rațiunii și de a
contribui astfel, aici și acum, la recunoașterea și atingerea a ceea ce este
just” (p. 60). „Iubirea” înscrisă în miezul viziunii creștine nu poate însă
triumfa decât în condiții economice, sociale și de altă natură. Enciclica
Caritas in Veritate (Vaticana, 2009) a descris aceste condiții și le-a pus sub
lumina „iubirii (caritas)”.
Asemenea elaborări nu au putut fi depășite și rămân
printre referințele celui care reflectează astăzi asupra păcii. Au avut loc însă acțiuni de reconciliere
eclezială. Exemplar rămâne mesajul comun al patriarhului Kiril şi al
președintelui Jozef Michalik, al episcopatului polonez. Documentul s-a vrut „o
contribuție la opera de apropiere dintre Bisericile noastre şi de reconciliere
dintre popoarele noastre”. Amintindu-se „vecinătatea seculară” dintre Rusia şi
Polonia şi „ereditatea creștină orientală şi occidentală” care au influențat
identitatea şi cultura celor două națiuni, mesajul îndeamnă la a îmbrățișa o
cale „a dialogului sincer” pentru însănătoșirea rănilor din trecut. „Păcatul”,
„slăbiciunea umană”, „egoismul”, dar şi „presiunile politice” duc la „alienarea
reciprocă”, „la ostilitatea deschisă, la lupta dintre națiunile noastre”, cu
consecința „disoluției originalei unități creștine”. Ele sunt contrare voinței
lui Hristos şi reprezintă „un mare scandal”. De aceea, sunt necesare „noi
eforturi” pentru a apropia din nou Bisericile şi pentru o reînnoire importantă
după experiențele războiului mondial, totalitarismului și ateismului impus.
„Dialogul fratern” este calea care conduce la reconciliere și presupune
„dispoziție de a ierta jignirile şi nedreptățile suportate, şi tot răul făcut
reciproc”.
Memoria rămâne „parte esențială a identității
popoarelor”. Ea ne amintește victimele din trecut care şi-au dat viața pentru
fidelitatea față de Dumnezeu şi patrie. „A ierta nu înseamnă a uita”, ci „a
renunța la răzbunare şi la ură” pentru a construi un viitor de pace. A cunoaște
istoria poate ajuta la descoperirea „adevărului deplin”. Redarea acurată a
faptelor poate ajuta la depășirea „stereotipurilor negative”, încât devine
posibilă „reconstruirea încrederii reciproce, apropierea dintre persoane” şi
„un viitor pacific între țări şi popoare”.
Putem da și alte exemple. Mă gândesc, de pildă, la
ceea ce scria deja cu decenii în urmă mitropolitul Damaschinos Papandreu
(Contributions de l’Eglise orthodoxe, 1987): „dincolo de serviciul ei social,
contribuția bisericii ortodoxe la pace, libertate, dreptate și frățietate între
popoare constă într-o mărturie a iubirii/…/. Dar tocmai iubirea ce poate
pregăti martiriul este în cele din urmă aceea care va consolida voința
bisericilor ortodoxe, încât ele, în cooperare cu frații altor biserici și
confesiuni creștine, azi pot oferi mărturia – mărturia credinței și iubirii
într-o lume care are nevoie de acestea mai mult decât oricând”.
Presantă este însă întrebarea: Dar ce împiedică
pacea acum?
Sunt din capul locului patru nevoi în situația
postbelică din Europa, a căror trenare prelungește conflictele: încheierea
celui de al Doilea Război Mondial și al „războiului rece”, anulând până la
capăt actele lor; încheierea celor două războaie prin tratate; restabilirea
suveranității naționale; încheierea unui tratat de securitate, adecvat epocii.
Nu se
rezolvă, însă, nimic fără o anumită atitudine și apoi acțiune în consecință.
Piedica majoră la pace este astăzi în atitudine. Inși cu pregătire precară,
ajunși la decizii sau la propaganda în jurul acestora, vor carieră politică
căutând de fapt motive de război. Se cheltuie timp cu retorica opririi focului
fără să se observe că atitudinea belicoasă rămâne – căci se alimentează frontul
cu arme și mercenari. Or, indiciul voinței de pace îl oferă oprirea focului și
oprirea alimentării cu arme și mercenari, luate împreună.
Peste acestea, azi nu duce la pace politica
înarmării – „pacea prin forță” este una dintre
marile aberații ale acestor ani. Nu are cum duce la pace nici propaganda
care pretinde că știe ce este în mintea rivalului și îi atribuie intenții rele.
Diabolizările pe fondul decăderii conștiinței istorice și juridice și a
transformării politicii în slugărnicie nu pacifică nimic în jur.
Teza mea este aceea că în atitudinea creștină
rezultată din privirea celuilalt ca frate în raport cu absolutul din lume și
din iubirea aproapelui se află rezolvarea și că acțiunea creștină este acum
necesară pentru a ajunge la pace. Avantajul creștinismului în raport cu alte
abordări este că nu acceptă simpla propagandă, nu recurge la diabolizări și că
atunci când examinează situații nu cedează urii, care întunecă mintea.
La propriu, creștinismul nu poate lăsa decizia care
antagonizează Europa în mâinile unor Boris Johnson, și nici nu poate ceda
diabolizărilor din propaganda altora (de pildă, Roger Scruton, Anne Applebaum).
Politica lipsită de etică și comunicare argumentativă este falimentară.
Războiul de azi din Europa are loc pe terenul
cultural al creștinismului. Centralitatea păcii în viața umană nu a fost și nu
este însă un monopol al creștinismului – alte tradiții culturale și religioase
o conțin, de asemenea, iar mulți oameni de bună-credință o împărtășesc. Acest
fapt mărește șansele unei acțiuni largi favorabilă astăzi păcii în Europa.(Din
volumul Andrei Marga, Lumea ca acțiune, în curs de publicare)
Autor:
Andrei Marga
Sursa:<ahref=”http://www.andreimarga.eu“>Andrei
Marga</a>
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu