de Gheorghe Pârja
Prietenia mea, densă și luminată, cu magul muzicii
folk românești, Doru Stănculescu, a început în studenția noastră bucureșteană.
El, student la arhitectură, eu la jurnalism. Prima întâlnire s-a întâmplat la
Muzeul Literaturii Române, unde directorul celebrei instituții, istoricul
literar Alexandru Oprea, profesorul meu de literatură română, a inițiat,
într-un cadru restrâns, un spectacol de muzică folk, urmat de o dezbatere
despre acest gen muzical, care explodase în România, și folclor. Au concertat
Doru Stănculescu, Vali Sterian, Florian Pittiș, Mircea Vintilă, cred că și
Marcela Saftiuc. Deja cunoscuți de pe scena Cenaclului Flacăra. Am petrecut o
seară de discuții, de inițiere în muzică, folclor și prietenie. Erau lupii
tineri ai unei realități care își cerea drepturile la exprimare muzicală. Din
acea seară, patronată de Șerban Cioculescu, am rămas prieteni buni și
definitivi cu Doru Stănculescu și Vali Sterian. Prietenie până la moartea lor.
Vali a murit, într-un stupid accident, în urmă cu
douăzeci și cinci de ani, iar Doru s-a stins din viață într-o zi de luni, 23
august 2021. Era născut la București, în 25 iunie, 1950. Eram un leat. Cred că
acolo, sub cupola unor inteligențe consacrate, mi-am decantat prețuirea, și
rezonanța în sufletul meu, a acestui gen de muzică. Deoarece venea și din
fondul principal, ancestral, de simțire muzicală al Maramureșului și avea texte
valoroase. Se detașa de muzica ușoară. Apoi și purtarea în lume a folkiștilor
întruchipa un gen de libertate, visată de orice tânăr. Doru era un răzvrătit,
un om care făcea ce credea, purta părul lung și o mustață de mușchetar. Cu
acest chip îl vedeam pe scenă și pe stradă. De televiziunea timpului era cam
ocolit, că nu dorea să-și lege părul lung la spate, cu agrafă. Nu s-a
înregimentat în nici un stil, nu a compus la comandă.
Mulți dintre interpreții folk sugerau și un fel de
haiducie contemporană. Într-un fel ei erau conectați la fenomenul muzical din
lume. Doru îl admira, până la venerație, pe Bob Dylan. Când muzica folk
începuse să se ofilească din pricina noilor producții submuzicale, îmi spunea:
„Mă uit peste Ocean și îl văd pe Bob Dylan, care are un uriaș succes. Atunci
îmi spun că folkul este nemuritor.” Doru era perceput un lider neoficial al
grupului, de aceea i se spunea El Presidente. A cântat în cluburile studențești
din București și din marile centre universitare din țară. A cântat în toată
țara. Și în Maramureș. A fost în fruntea acestui nou val muzical, care a scris
cronica romantică a unei generații crescute printre slogane partinice și pentru
care a cânta, de dragoste și moarte, era un veritabil triumf.
Fuziunea sufletelor noastre s-a accentuat când ne-am
descoperit sensibilități pentru texte profunde din folclor. Eu îi spuneam ce
știam din Maramureș, de la feciorii satului meu: „Atâta m-oi duce noaptea/ Până
m-oi tâlni cu moartea/ Eu cu moartea m-am tâlnit/ Și nu mi-o făcut nimic.” El
venea cu un text dintr-o antologie de folclor: „Sus îi cerul, largă-i lumea/
N-a ști nimeni că m-am dus/ Bine c-a-nfrunzit pădurea/ Numai or vedea că nu-s.”
Care a devenit un șlagăr de gen. Toate acestea se întâmplau înainte de a apuca
drumul celebrității maramureșenii Ștefan Hrușcă, Ducu Bertzi și Ion Zubașcu.
Care au confirmat dimensiunea metafizică a unor texte vechi de pe văile noastre
maramureșene.
Când Doru venea în turneu în Maramureș, ne găseam o
seară de poveste. Așa i-am făcut și fotografii la Baia Mare, unele în fața
hotelului „Mara.” Când coboram în București, căutam urma amintirilor comune. Cu
niște ani în urmă, aflându-mă în Capitală la un Târg de Carte, ne-am căutat.
Rămâne, din păcate, ultima noastră întâlnire. Am tăifăsuit o după-amiază în
biroul lui de arhitect. Era și domnul Alexandru Peterliceanu de față. Vorbeam
destul de des la telefon, pentru a ne activa amintirile.
În ultima primăvară a vieții lui, Doru m-a sunat
pentru a se interesa dacă la Baia Mare mai are loc festivalul de balade și
muzică folk. A fost pus în legătură cu organizatorii, i s-a confirmat
manifestarea, a fost invitat, și așa numele lui, în acele zile, era pe afișul
răspândit în tot orașul, care anunța Noaptea Menestrelilor, din zilele de 27 și
28 august, la Teatrul de Vară din Baia Mare. M-am înțeles cu el că voi fi
spectator, în amfiteatru, iar după aceea vom reedita obiceiul nostru
prietenesc. Ba, telefonic, i-am sugerat, și a acceptat, ca în toamna acelui an
să fie prezent la Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Desești, unde dorea
să vină de multă vreme. Și Doru Stănculescu nu a mai venit! Din acel august,
ultimul pentru el, își cheamă luna lupii la altar!
Da, Dorule, frate de prietenie, îngân și după patru
ani de neuitare: „Hai, hai, haidi, hai/ Pe sub flori mă legănai…” Am rămas, pe
fața pământului, fără petalele unei flori rare: prietenia sinceră și de vreme
lungă, cu un miracol al muzicii folk! Cum numai prietenul Dorin Liviu Zaharia
mai era cu splendida lui muzică din filmul Nunta de piatră. Doru Stănculescu
rămâne o romanță fără sfârșit. Acum, la biserica din cer, își cheamă luna lupii
la altar. Și se leagănă pe sub florile din propriul lui cântec.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu