4. Dialog imaginar cu Ion Luca Caragiale
Eu: Maestre,
sunteți un clasic al literaturii române (alături de Mihai Eminescu, Ion Creangă
și Ioan Slavici, ca să numesc doar marii scriitori ai respectivei perioade,
care astăzi alcătuiesc mult simplificata materie obligatorie pentru
bacalaureat), așa că eu, absolventa Facultății de Pedagogie și Psihologie din
Baia Mare și cu o lucrare de licență axată pe copilăria reală și pe cea din
literatura universală (inclusiv din opera dumneavoastră), doresc foarte mult
să-mi răspundeți la câteva întrebări, poate nițel incomode, însă inevitabile
pentru toți aceia care ar vrea să-l cunoască pe omul Caragiale, dimensiune
ignorată sau foarte puțin evidențiată în scrierilor criticilor de meserie.
Ion Luca Caragiale:
De acord, din următoarele două motive: (a)Nimic din ceea ce vă interesează pe
voi, oamenii ultramașinistului secol 21, pentru mine nu prezintă pic de
interes, căci Solomon spunea cu mii de ani în urmă că „nu este nimic nou supt
soare” (Eclesiastul 1/9), iar
prietenul Eminescu a adăugat că „Toate-s vechi și nouă toate”; (b)Pentru mine
nu mai există noțiunea de „întrebări incomode”.
Eu: Pentru
început, aș dori să știu cum v-ați petrecut copilăria în localitatea Haimanale,
localitate care astăzi (mai exact din anul 1952) poartă numele dumneavoastră,
și ce amintiri aparte aveți din perioada preșcolară?
I.L.C: Ceea ce
băgăreții critici și istorici literari n-au reușit în ruptul capului să afle și
să includă în terfeloagele lor, vă spun eu acuma: am fost un copil nici
prea-prea, nici foarte-foarte într-ale minții, dovadă faptul că – după
Gimanziul „Petru și Pavel” din Ploiești – „universitățile” mele, aidoma celor
gorkiene, s-au încheiat odată cu studiile liceale parțiale din București. Fiind
de origine armeană și cu atâția iubitori de farse în familie (tata Luca, dar
mai ales unchii Costache și Iorgu), se subînțelege că am fost un copil
zburdalnic și orgolios, trăsături care negreșit anunțau multele nechibzuințe și
aventuri din viața mea, precum și din viețile atâtor personaje create de mine
(Chiriac, Tipătescu, Nae Girimea etc.).
Eu: Fiindcă tot
ați amintit de aventuri și astfel mi-ați ridicat mingea la fileu, aș vrea să
știu dacă regretați supărarea, chiar dușmănia lui Eminescu din pricina acelei
intimități cu Veronica Micle?
I.L.C.:
Prin această aventură insipidă din partea amândurora, nu urmăream neaparat
să-mi satisfac orgoliul de cuceritor, ci mai ales să-i deschid ochii lui Mihai
asupra Veronicăi, pe care el o credea desăvârșită și, deci, „numai bună de
iubită”, așa cum afirmă despre Dalila în Scrisoarea
V. De altminteri, după consumarea episodului (că asta a fost în absența
dragostei: un simplu și pasager episod relațional!), eu – prin intermediul lui
Titu Maiorescu – l-am înștiințat pe Eminescu despre conduita adoratei sale.
Firește, nu ca să-l umilesc, ci potrivit spusei că tăierea cozii câinelui
dintr-o lovitură cu securea, nu-i atât de inumană ca atunci când ea se taie pe
îndelete cu fierăstrăul. Numai că poetul a procedat taman cum nu se cuvine în
situații de acest gen, dovadă că este loc și pentru prostie acolo unde-i multă
minte: s-a înfuriat, m-a făcut cum i-a venit la gură (chiar striga că mă
provoacă la duel), însă relațiile cu Veronica le-a menținut intacte, ca și cum
nu s-ar fi petrecut nimic între mine și ea...
Eu: Ce v-a
determinat să fiți atât de caustic cu contemporanii, la drept vorbind cu
întreaga societate de-atunci?
I.L.C.:
Păi chiar realitățile de care mă izbeam la fiecare pas: imensa demagogie și
pălăvrăgeală din politică, semidocții și falșii culți, instituțiile găunoase,
înmvățământul infect, educația de mântuială. Având, ca să zic așa, ironia în
sânge încă de mic, nu mi-a fost greu s-o ridic la nivel artistic în comedii,
farse, nuvele, momente și schițe, pentru ca în revista Moftul român din 1893, ironic subintitulată Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea științelor
oculte în Dacia Traiana, să ofer cititorilor adevărate recitaluri de schițe
și caricaturi.
Eu: Cum
apreciați opera fiului dumneavoastră Mateiu I. Caragiale?
I.L.C.:
Îmi place să cred că, aidoma lui Alexandre Dumas-fiul și Giuseppe Tomasi di
Lampedusa (primul cu romanul Dama cu
camelii, celălalt cu Ghepardul,
singurele creații notabile, chiar referențiale ale celor doi), Mateiu va rămâne
de-a pururi în literatura română cu senzaționala carte Craii de Curtea-Veche.
Eu: Din ce cauză
ați părăsit România cu întreaga familie și din anul 1905 v-ați stabilit la
Berlin?
I.L.C.:
Nu-i mai suportam pe moftangii...
Eu: Cred că în
acest răspuns lapidar sunt cuprinse marile nemulțumiri resimțite odată cu
neprimirea în Academia Română (de două ori refuzat) și cele iscate de mizeria
procesului din 1902 cu Caion, acuzat fiind că ați plagiat drama Năpasta.
I.L.C.:
Desigur, toate aceste hărțuieli și ofense nu puteau să mă bucure. Dar mi-am zis
(și asta m-a încurajat) că suntem la porțile Orientului, unde nu valoarea este
apreciată și răsplătită, ci – de regulă – impostura, lingușeala și
descurcăreala. Căci primirile în Academie, medalierile și acordarea titlurilor
de cetățeni de (dez)onoare sunt urmarea recomandărilor, iar recomandările se
fac numai și numai prin aranjamente. Ceea ce se întâmplă și acuma. Că, de,
obișnuința este a doua natura a omului, iar a românului chiar prima...
Eu: La Berlin
n-ați stat cu mâinile în sân (broșura 1907
din primăvară până-n toamnă, Kir
Ianulea, vizite în țară, reluarea legăturilor cu Titu Maiorescu etc.).
Totuși, care este realizarea de frunte în perioada berlineză?
I.L.C.:
Întâlnirea și relația specială cu marea pianistă Cella Delavrancea, fiica
bunului prieten Barbu Ștefănescu Delavrancea, este cu certitudine cea mai mare
și mai gingașă izbândă a mea din acea perioadă.
Eu: Vă
mulțumesc, maestre!
George PETROVAI
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu