Parcurgând volumul intitulat „Momentul destinului”,
surprinde, încă de la primele pagini, prin felul în care autoarea înțelege să
aplice principiile creative ale „literaturii mitologizante” și prin măiestria
cu care reușește să se conecteze la resursele legendare ale religiei geto-dacilor.
Toate acestea ne încurajează să observăm că nu ținem în mâini o carte oarecare,
ci un volum de ficțiune incitant și atrăgător pe parcursul căruia doamna
Arginteanu Maria reușește să demonstreze că este înzestrată cu un real har
narativ coroborat cu o remarcabilă intuiție filosofică și
mitologică,. Domnia sa construiește un roman, asemănător cu acele legende, în care simbolul devine personajul principal
iar discuțiile dintre eroii cărții sunt complexe și trimit spre sensuri
și nuanțe neașteptate, ce pot fi înțelese doar în contextul unei lecturi
aprofundate, ce-i permit cititorului să vadă dincolo de rânduri, pășind într-o
lume eternă și miraculoasă.
Construite pe multiple substraturi interpretative, capitolele
din carte, au, fără îndoială, o valoare simbolică, specifică narațiunilor cu
sens, scrierilor menite să dezlege mistere și să provoace revelații.
Întâlnim, așadar, fragmente și dialoguri care par să ascundă un cod subtil, o cheie hermeneutică ce deschide porți către mituri, arhetipuri dar și spre o memorie mitică ancestrală. Întregul volum dezvăluie o arhitectură narativă, în care simbolurile nu sunt simple ornamente literare, iar miturile devin prezențe clare ce dau sens fiecărui capitol în parte. Personajele se mișcă într-un spațiu suprapus, între real și imaginar, între istoria concretă și istoriile imaginate, iar dialogurile dintre eroii volumului, capătă adesea valențe magice, trimițând la forme de cunoaștere și înțelegere care depășesc cotidianul.
Din această perspectivă lectura volumului devine un fel de act de inițiere, devine o călătorie prin meandrele religiei dacice dominată de legendara figură a lui Zamolxe. Simbol al nemuririi, acesta este invocat deseori în roman și este prezentat ca un discipol a lui Pitagora, care a studiat mult, a dobândit cunoștințe esoterice și a devenit un „învățător suprem”, care „știa ce a fost, ce este și ce va fi...ca un zeu...”
„Acum, în ființa lui Zamolxe, el trebuia să fie recunoscut de Zeități,
să comunice cu ele pentru a-i spune ce are de făcut după ce va învăța, va
studia și va cunoaște înțelepciunile și științele pământene.A călătorit mult. A
studiat la cele mai bune școli ale vremurilor, fiind cel mai bun elev și ucenic
a lui Pythagora, de la care a învățat
matematica, astrologia. A fost în Egipt și a luat cunoștință cu vechea gândire
a zeilor egipteni de care vorbeai tu. El ne-a învățat că suntem nemuritori, să
nu ne fie frică de moarte pentru că de fapt nu murim...nici El, nici noi, nu vom muri, doar ne schimbăm
locul unde o să fie mult mai bine...” („Momentul destinului”- Arginteanu Maria). Dominată de spiritul lui Zamolxe, religia dacilor, după cum se știe,
era monoteistă, aceștia credeau în nemurire și aplicau cu strictețe
învățăturile zeului lor suprem, învățături care se transmiteau pe cale orală și
erau cunoscute, după cum precizează un personaj a cărții, exclusiv, de către
„sacerdoții numiți Tarabostes”.
Pentru a fi cât mai convingătoare,
autoarea romanului, inserează, la un moment dat, printre dialoguri și frumoasele
descrieri, 12 dintre principiile de viață pe care le numește „fericirile lui
Zamolxe” dar face aple și la alte frânturi de înțelepciune din filosofia de
viață a geto-dacilor.
Astfel, prin temele de meditație pe
care le dezvăluie prin revelarea subiectelor
dezbătute la „școala zamolxoiană”, conversațiile
din cartea doamnei Arginteanu, amintesc de dialogurile platoniciene. Ele nu se
limitează la o simplă expunere de idei, ci se construiesc într-un spațiu
inițiatic, în care cunoașterea se dobândește prin întrebări și răspunsuri, prin
frământări interioare și revelații
deosebite. Asemenea lui Socrate din „Dialogurile” lui Platon, personajele
Mariei Arginteanu nu oferă răspunsuri definitive, ci deschid căi spre
înțelegerea raportului dialectic dintre
viață și moarte. Momentul instruirii, devine în acest context, un act sacru iar
locul instruirii se transformă într-un amfiteatru legendar, așa cum este și
Sarmizegetusa, o cetate a cunoașterii și înălțării supreme, templu sacru de
întâlnire a lui Zamolxe cu muritorii și discipolii săi.
„- Ce aveți voi? Ce vă însuflețește
atât demult? Cum era acest Zalmoxe al
vostru, pentru că toate popoarele
pământului a auzit de el ? Multe țări îi știe legile...Îmi plac legile
lui sunt foarte înțelepte și sunt în potrivire cu legile naturii, așa cum și
omul face parte din natură și se supune acelorași legi...Ce fel de Zeu era?”,
întreabă unul dintre personaje și este uimit să afle că Zamolxe era un zeu al
înțelepciunii ale cărui legi și percepte de viață erau în armonie cu natura și
cu ritmurile cosmice. Observăm că interacțiunile dintre personaje devin
pretexte pentru conturarea dimensiunilor spirituale ale religiei geto-dacice
dar și prilej de evocare a unor momente importante din trecutul poporului
nostru, cum ar fi războaiele dintre Traian și Decebal.
Descrierea războaielor dacice
este impresionantă, acestea nu sunt
prezentate ca simple lupte dintre două armate rivale, ci ca niște confruntări
între două culturi și civilizații. Momentul cuceririi Sarmisegetusei, spre
exemplu, este descris prin imagini vizuale încărcate de dramatism: „trupurile
de romani zăceau peste tot”, „aerul era înțesat de răcnete”, iar dacii, deși
își „răreau numărul”, luptau cu înverșunare pentru a-și apăra conducătorul și
cetatea străbună.
Cea care schimbă cursul evenimentelor și se opune oricărei strategii
militare, concepute de mai marele conducător al dacilor, este trădarea. Decebal,
spre exemplu, nu reacționează la trădare cu furie și răzbunare, ci, din
perspectiva unei înțelepciuni sacerdotale, venite din negura timpului, este un practicant
al iertării și al înțelegerii față de slăbiciunile omenești. Această atitudine
scoate la iveală noblețea sufletească a regelui dac care se manifestă ca un
ucenic al lui Zamolxis, ale cărui învățături promovau echilibrul și puritatea
spirituală. Felul în care personajele
romanului se raportează la natură și cosmos, la suferință și moarte, dar și la
ideea de nemurire a sufletului este în strânsă consonanță cu intenția autoarei
de a pune în valoare dimensiunea profund umanistă a religiei dacice, În plus,
pornind de la dovezile istorice referitoare la valorile morale și concepțiile
religioase cultivate în societatea dacică, naratoarea validează existența unor
elemente precreștine în religia zamolxiană. Astfel, romanul trebuie receptat nu doar din perspectiva
unei construcții literare originale, care respectă adevărul istoric, ci și din
perspectiva unei lucrări cu valoare spirituală și morală, centrată pe ideea
verticalității morale a sacerdoților care slujeau cultului lui Zamolxe,
Crezând în valoarea morală și spirituală a cărții sale, doamna
Arginteanu, a conturat portretele unor personaje puternice, despre a căror
existență „vorbesc” sursele istorice, așa cum se întâmplă cu Bicilis, despre
care se spune că i-ar fi salvat viața lui Decebal, într-o bătălie, iar Decebal.
din recunoștință l-ar fi luat sub protecția lui.
În concluzie, marea contribuție a
acestei cărți este faptul că, reconstituie literar și reinterpretează un episod
esențial din istoria antică a poporului român, transformându-i pe Decebal și
Traian dar și pe celelalte personaje ale romanului, în simboluri mitice, în
arhetipuri ale eroilor legendari, fapt ce contribuie la dezvoltarea unei
narațiuni profunde, cu rezonanțe spirituale dând, astfel, naștere unui volum cu
specific inițiatic în care ficțiunea, legenda și faptele istorice se împletesc
în chip incitant și armonios.
Liliana Moldovan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu