Fața lumii
Să schimb fața lumii
Din întuneric în lumină,
Neliniștea s-o prefac în foșnet
De mătase fină.
Cântecul să-mi mângâie făptura de piatră,
Cum focul legănă lemnul în vatră.
Peste două mâini tremurânde,
Peste atâtea lacrimi flămânde,
Să torn din duhul blândeții
Limpede apă, sânge divin,
Un strop de iubire și un abis de senin.
Să schimb fața nevăzută a lumii
Genunchii rotunzi ca un glob pământesc
Să-i sărut și să-i scald în izvorul ceresc.
(Fața tristă a lumii duce o cruce și un semn îngeresc)
Poemul propune un dialog subtil între anotimpuri, în care toamna devine personaj vulnerabil, aproape umanizat, surprins într-un moment de trecere. Metafora centrală — „iarna îți curge prin vene” — marchează nu doar schimbarea ciclică a naturii, ci și erosul melancoliei care se infiltrează în structura timpului.
RăspundețiȘtergereImaginea castelului de frunze, înlocuit treptat de „troiene”, sugerează efemeritatea splendorii autumnale, iar inserția brumei ca simbol al iubirii adaugă poemului o dimensiune afectivă aparte: căldura emoției supraviețuiește în chiar inima frigului.
Textul reușește, astfel, să transforme un fenomen natural într-o scenă lirică despre memorie, trecere și dorința de a păstra frumusețea în pofida inevitabilului.
— A.R. Pascaru | atelier-de-poezie.ro 🍂