Aniversare poetul Iacob ONIGA. La mulți ani binecuvântați!

 Io...

Io, sunt iarba care crește,
Din pământul alor mei,
Io, sunt nucul ce-nflorește,
Și se-nalță către Zei.

M-am născut călcându-mi glia,
Și-ncălțat și descălțat,
N-am știut ce-i România,
Ci, doar satul meu, uitat.

Între dealuri și coline,
Unde oile-am păscut,
Și-am simțit că arde-n mine,
Visul celor ce-au trecut.

Prin războaie nedorite,
Ca să apere o țară,
Scrisă între cele sfinte,
Și-unde-ai mei doreau să moară.

Io, sunt pasărea ce zboară,
Peste tot și peste toate,
Io-s fecioru ce se-nsoară,
Și se-ncarcă de păcate.

Io, sunt cel ce alții nu-s,
Plâng în hohot de durere,
Suferind ca Domn′ Iisus,
Când ne iartă în tăcere.

Că-n afară de-a mea țară,
Și de care m-am legat,
Poate, sufletu-mi să-mi piară,
Că-s român, neînfricat.



Copiii-s, ţara mea

Din când în când, dezmierdu-mi fata,
Şi-ntortocheate fraze numele-i alint,
E ochiul drept al celui, ce-i sunt, tata,
Şi o iubesc nespus, aveţi al meu cuvânt!

Iisus Hristos m-ar pedepsi de v-aş minţi,
Că ochiul stâng adesea mi se zbate,
Pentru cel ce-n viitor va fi,
Bărbatul straşnic, puternic ca un frate.

Mi-e fiul drag, pe care-l preţuiesc,
Şi pentru care viaţa-mi, i-o închin,
Că-i steag adânc, înfipt în românesc,
De care eu îmi leg, pe veci, al meu destin.

Copiii mei sunt cei ce-mi vor urma,
Şi-or duce mai departe, ce noi am făurit,
Iubirea zbuciumată pentru ţara mea,
Şi pentru poporul pe care l-am slujit.


Căci prunci-mi dragi, n-or fi ce alţii sânt,
Comercianţi vânduţi, de neam şi ţară,
Pe care Cel de Sus îi rabdă pe pământ,
Cu greu până-ntr-o vineri seară.

Şi-atunci, la sfânta rugăciune,
În spovedania ce va urma,
Din lumânări aprinse, face-s-or tăciune,
Toţi cei care trădat-au ţara mea.

Acest tărâm, unit, cu sângele vărsat,
De la ţăranii, ce fost-au în război,
În românescul trup, al ţării s-a-nchegat,
Să nu-l îmbolnăvească „un buboi politic”, cu puroi.

Centenar politic

Plângând, citesc despre unirea care-a fost cândva,
Şi care ne-a redat, ca neam, pe-acest pământ,
Îngenuncheat mă rog, ca să mă ierte mama mea,
Acolo, unde este şi zace, în mormânt.

Nu ştiu de-s rău sau sufletul mă doare
De ce trăiesc acum, de Centenar,
Dar simt cum România tatii, moare,
Deşi el s-a jertfit, pe front, pentru hotar.

Am aşteptat cu drag şi mare bucurie,
Venirea-acestui timp slăvit şi preaiubit,
Ca să cinstim în Sfânta Românie,
Pe-acei eroi care-n picioare au murit.

Dar, vai, ce tristă amăgire m-a cuprins,
În vremea-acestui an, ce trece-neînsemnat,
Sunt nopţi şi zile-n care, cu amar am plâns,
Căci cei ce ne conduc la suferinţi ne-au condamnat.

Făcut-au legi să scape de hoţii,
De acuzări, de puşcării şi de zăbrele,
În loc să construiască şcoli pentru copii,
Spitale celor gravi bolnavi, şi câteva şosele.

Cu rea voinţă şi ură nesfârşită,
Îngroapă Centenarul în veşnică uitare,
Prin plebiscit murdar poporul îl incită,
La duşmănie, vrajbă şi aspră dezbinare.

În anul sacru al existenţei noastre,
Vreţi să votăm cu toţii, în ce fel ne iubim?
Ruşine să vă fie, căci voi trăiţi în caste
Şi vă prostituaţi pe gratis celor ce vă susţin!

Ca să conduceţi ţara aşa cum o vreţi voi,
Şi s-adunaţi averi prin furt şi-nşelăciune,
Vândut-aţi limba noastră la huni şi la ciocoi,
Vedea-v-aş arşi pe rug, făcându-vă tăciune.

Oricât de bun creştin aş vrea să fiu, de soi,
În faţa ţării mele vă blastăm şi vă-njur,
Să fiţi ce-aţi fost, doar un infect gunoi,
Ce pute groaznic în aerul din jur.

Poporul n-o să uite a voastră guvernare,
Şi cum l-aţi umilit în an de Centenar,
Veni-va vremea, când, vă v-a călca-n picioare,
Ca pe-un scuipat bolnăvicios, otrăvitor, murdar.

Visând,  citesc despre unirea care-a fost odată,
Şi-acolo-aş vrea să mă întorc, de s-ar putea,
Să văd, să simt cum s-a făcut o horă,mare, roată,
Şi cum crescut-a, prin credinţă, ţara mea.  
 

De Ziua României

Privesc tăcut şi trist de la fereastră,
Spre-un tricolor ce flutură în vânt,
Pluteşte în derivă ţara noastră,
Căci ne conduc, cei care azi o vând.

E scris pe ticolor ”Unire”,
Se spune-n versul consacrat,
Dar azi, prin steag, se dă de știre,
Să ne trezim, că l-am uitat.

De-atâta vorbă goală şi minciună,
Culorile din steag s-au şters profund,
Nu-i nimeni oare cine să ne spună,
Că suntem un popor român, trădat şi muribund?

Şi vremea de afară ni-i ostilă,
Mai plouă şi mai ninge aiurit,
Guvernul a emis o apostilă,
S-avem de-acuma steagul găurit.

Prin el străbat dureri şi suferinţi,
Ce se revarsă peste-a noastră ţară,
În jar ne ard copii de români cuminţi,
Şi nu ştiu de s-or naşte alţii iară.

Ne-împuţinăm mereu din câţi am fost,
Lucrând prin ţări străine, pe nimic,
Sperând zadarnic că ne-om face-un rost,
Dar în final ne stingem ca focul sub ibric.

Ne plâng pribege steagurile-n seară,
C-ar vrea să fluture măreţ sub soare,
Dar cine să conducă-această ţară,
În care, prin politici, planificat se moare.

Decembrie Întâi eşti tot mai rece,
Şi-aşa vei fi mereu, de nu ne vom trezi,
Să spunem vânzătorilor să plece,
Căci va veni o zi în care-i vom stârpi.