„Setat” (ca să folosesc un cuvânt intrat de curând în uzualul limbajului cotidian, tern) pe pelicula cinematografică de lung metraj, „Un bulgăre de humă” (scenariu- Mircea Radu Iacoban, în colaborare cu Nicolae Mărgineanu; regia- Nicolae Mărgineanu), din anul 1989, am în „faţă” un Eminescu din perioada „revizoratului” şcolar, apoi perioada gazetăriei, dar şi perioada marilor sale capodopere şi a marii sale iubiri, un Eminescu semănând izbitor cu cel ştiut din fotografii ( un „Jan Tomás”...maturizat!), un Eminescu interpretat magistral de regretatul actor Adrian Pintea, dar şi o Veronică interpretată cu har de Maria Ploae, cu un anticar evreu ( chiar figură prototipică de evreu, cu apariţie meteorică, dar foarte convingătoare) prin interpretarea realizată de Marcel Iureş, foarte bun de asemenea Dionisie Vâtcu, etc., toţi, ca ambiet, ca şi „concatenări colaterare” hâtrului povestitor de la Humuleşti, Ion Creangă (interpretat excepţional de actorul-poet Dorel Vişan), voit, figura principală a filmului. De fapt, încă din titlu, se sugerează că este un film biografic, Ion Creangă. Aşadar, doar colateral a apărut în film Eminescu, deşi este o prezenţă cu minute bune în economia acestuia. Doar colateral. Nu aveam nici un film artistic dedicat integral lui Eminescu, aşa cum nu avem nici despre Brâncuşi sau Enescu, nici despre Brâncoveanu sau Henri Coandă, sau Iulia Haşdeu, sau Cioran, sau Heliade, sau Paulescu sau Tzara sau Ştefan Odobleja, sau...Nadia Comăneci! Totuşi, dacă luăm în calcul şi pe fraţii de peste Prut, trebuie să cuatificăm şi realizarea lui Emil Loteanu, cu filmul de lung metraj, „Luceafărul”, apărut în 1986.
Acea imagine a lui Eminescu, cu Adrian Pintea în rolul acestuia, a devenit imaginea prototip, ce în mintalul meu este asociată poeziilor sale, prozei, teatrului, articolelor, atitudinilor, vieţii propriu-zise, cu iubirile şi dezamăgirile, cu neajunsurile şi aspiraţiile sale. Pretutindeni sunt urmărit de acel Eminescu din persoana lui Adrian Pintea, deşi acesta a apărut (poate acesta a fost şi scopul scenaristului şi regizorului), nu ca să îl explice, ci ca să îl arate, învăluit în mister, cu întrebări şi cu răspunsuri suspendate în alte întrebări, poate tocmai pentru a menţine interesul, întru` iubire şi căutare de Eminescu!
În urmă cu foarte puţin timp un alt Eminescu se suprapune în mintea mea, peste Eminescu invocat. Este un „Eminescu-evocare cinematografică”, gândit şi realizat ca scenariu de poetul, prozatorul şi eseistul ardelean, fost ambasador al României la Atena, Ion Brad, de profesoara de lb. română, scriitoare şi publicistă, Cristina Crăciun, şi de prof. univ. dr. Victor Crăciun, reputat filolog, eminescolog de prestigiu, preşedinte al Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, în cartea apărută sub umbreala protectoare a Ligii Culturale pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, la Ed. Semne, 2009. Cartea a fost scrisă între 1987 şi 1989 „mai întâi la Bucureşti „pe furatea” timp, căci fiecare aveam şi alte îndatoriri” şi la Câmpina „în atmosfera atât de tihnită a casei Moruzeilor (doctorul psihiatru Petre Moruzi-n.m.), cum îi alintam noi pe scumpii noştri prieteni” ( după Cristina Crăciun). A fost o muncă sisifică, individuală şi conjugată, dintre variante învingând cea care era în consensul tuturor. O spune aceiaşi Cristina Crăciun, soţie a distinsului profesor şi scriitor, Victor Crăciun, care este după academicianul Mihai Cimpoi, „revigoratorul relaţiilor cu românii din lumea întreagă”: „Fiecare detaliu din viaţa poetului era în amănunt cercetat din zeci de surse documentare....discutam îndelung, iar la finele unei atari analize se întâmpla ca scena respectivă să cadă, să nu mai fie considerată tocmai relevantă...Nu odată frazele îndelung trudite, citite peste câteva ore, cu mintea limpezită, detaşaţi de acea scenă, ne părea neconvingătoare. „Sună fals, Victore” – punea diagnosticul poetul. „E fără vlagă” – concluziona Victor. „Nu e ceea ce trebuie”, recunoşteam şi eu. Drept pentru care se lua de la capăt lucrul la acea scenă, până când totul – poveste, dialog, atmosferă reuşea să îl aducă pe Domnul Eminescu printre noi”.
Aşa cum spuneam, este o carte copleşitoare, ce ni-l prezintă pe Eminescu, începând de la iubirea ipoteşteană faţă de „Floare-albastră” până la momentul bolii şi sfârşitului, care este unul romantic, (ne)fidel realităţii obiective (!!): „Poetul se îndepărtează, se îndepărtează tot mai mult, neînghiţit de ape (e vorba de Marea Neagră, sau poate că nu?!-n.m.), până când rămâne doar un punct infim, topit în focul apusului şi în mişcarea valurilor. Un punct. Singur. Cel dintâi şi cel al nesfârşirii...”. În tot scenariu, Eminescu este însoţit, în momentele sale de cumpănă de alter-ego-ul său, Archarus, „bătrânul dascăl”, „„găselniţa” noastră- cum spunea Victor Crăciun- personaj din proza lui Eminescu însuşi, devenit un fel de umbră a marelui ziditor, prezent deci pretutindeni, acţionând în fel şi chip şi desigur...şi aceasta era frumuseţea...îmbolnăvit în locul poetului care rămânea astfel teafăr şi nemuritor, NEMURITOR peste nesfârşirea vremurilor”.
Aşa cum spuneam, viziunea autorilor este una integratoare, adică de a rezolva puzzle-ul vieţii poetului completând, între două cunoaşteri, părţile „albe” albe necunoscutului, cu spuse şi situaţii, logice sau veridice, într-un tablou fluid, credibil. Academiciamul Mihai Cimpoi, în prefaţa cărţii sesizează greutatea unei asemenea abordări: „ Imperativul deosebit de delicat şi greu, dacă nu imposibil de atins este găsirea unui liant organic între documentar şi ficţional, între veridic şi verosimil. Adică, în chiar termenii eminescieni, ai unei „drepte cumpene” între ceea ce a fost/este Poetul şi modul în care este proiectat cu mijloacele celei „de-a zecea” arte”.
Astfel, îl vedem copilandru, în „bătătura” Ipoteştiului. Îl vedem în cadrul familiei căminarului (cu membrii ei şi cu problemele lor- mai ales lipsa de sănătate şi banii neîndestulători), inclusiv cu o parte din aceasta la Praga, pentru „prima fotografie” a poetului. Sunt prezentate iubirile pasagere ale lui Eminescu: „Floarea-albastră”, Lina Popescu, Elisa (Elsa), Mite Kremnitz, pentru a se insista la iubirea lui cu Veronica Micle. Sunt prezentate pelegrinările lui teatrale cu trupa lui Fanni Tardini-Vlădicescu şi apoi cea a Matildei şi Mihai Pascaly, la Cernăuţi, Braşov, Arad, Timişoara, etc. Sunt consemnate întâlnirile cu autorul „Lepturariului”, Aron Pumnul, de la Cernăuţi, revenirea la Cernăuţi, inclusiv pentru a duce clandestin broşuri subversive, pentru puterea imperială de acolo. Sunt consemnate întâlnirile cu Cotta şi Cojocariu la hanul „Calul Alb”, de la Tg. Mureş, cu care pleacă la Blaj, invocându-se ulterior „măgărariul” din perioada blăjană, dar şi trecerea în România prin „vămile cucului”. O „fulguire” este şi (ne)întâlnirea cu Avram Iancu (întîlnire realizată, după un autor din localitatea Sebiş-Arad citit de subsemnatul- neconfirmată de documente- în munţii Zarandului, „la Hălmăgel, în casa primarului Maxim”!). Ca şi adolescent îl întâlnim şi în port la Giurgiu, răzând cu răzătoarea baniţele de grău, pentru a fi apoi angajat ca suflor, la Bucureşti, în trupa lui Iorgu Caragiale. Îl vedem la Viena, cu activitatea sa esenţială (de student „extraordinar”, apoi de organizare a studenţilor români în noua societate „România Jună”, de protest prin mai multe articole publicate în gazeta „Federaţiunea” faţă de împilarea românilor din Trasilvania subjugată şi apoi de anchetare a sa de către autorităţile austro-ungare, de pregătire a sărbătorii de la Putna din august 1871, de cunoaştere a Veronicii, de plecare cu colindul la Döbling, la fostul domn Alexandru I. Cuza, etc.). În vedem la Botoşani, apoi Berlin, apoi la Iaşi, ca Director de Bibliotecă (Centrală), apoi ca „revizor şcolar”, apoi ca redactor şef la gazeta „Curierul de Iaşi” („Foaia vitelor de pripas”) apoi gazetar la Bucureşti, la „Timpul”( aşteptând telegramele Havas, „ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc!”). Îl vedem debutând în revista „Familia” lui Vulcan, apoi întâlnindu-se cu Slavici şi Negruzzi (la Viena) , Iosif Vulcan (la Arad), Densuşianu (Sibiu), Caragiale (la Bucureşti), Titu Maiorescu (la Botoşani), etc. Îl auzim „spunând”: „Da, şi fenomenul optic, şi sanscrita, şi psihologia popoarelor, şi geografia fizică, şi fiziologia nervilor, şi...Toate mă interesează...Dacă s-ar face clipele veacuri...”. Îl auzim spunând cuvinte devenite celebre prin memoriile şi amintirile lăsate de prietenii şi colegii lui, cu care de altfel îl şi vedem alături, „cinematografic”: A. Chibici-Revneanu, Teodor V. Ştefanelli, Cacoveanu, Samson Godnărescu, Gheorge Panu, Uilăcan, Alexandru Vlahuţă, etc. Îi vedem sursele „inspiraţiunii” marilor sale poezii, dar şi travaliul scrierilor şi transcrierilor poeziilor: „Floare albastră”, „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, „Veneră şi Madonă”, „Epigonii”, „Împărat şi proletar”, „Oda ( în metru antic)”, Scrisoarea a III-a, „Luceafărul”, „Călin, file de poveste”, La steaua”, „O, rămâi”, „Mai am un singur dor”, „Doina”, etc. Le auzim „glasul” de sub „coaja devenirii”. Îl vedem sub teii Iaşului şi în Cişmigiu, alături de Veronica, dar şi la vestita „Bolta Rece” într-o cununie cu acesta, închipuită ad-hoc. Îl vedem ca victimă a frustraţilor Petrino şi Vizante (care ulterior va fugi din ţară, în America, fiindcă îl aştepta puşcăria pentru delapidare de „mari sume de bani”), a ministrului liberal Cuţui, a intrigilor ţesute de liberali, dar şi a intrigilor din partea conservatorilor „lui”, referitor la iubirea faţă de Veronica. În vedem citind în seratele literare particulare, sau în cele de la „Junimea”, de la Iaşi. Îl vedem iubindu-şi cu patimă neamul, şi mai ales pătura de joc. Îl vedem scriind sub umbra faptelor marilor voivozi: Mihai Bravul, Ştefan cel Mare, Vlad Tepeş, Brâncoveanu, etc. Îl vedem refuzând să citească (poezia „Doina”), la Iaşi, în 1883, cu ocazia inaugurării statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare, în faţa Palatului Domnesc, ca să o citească, seara, la „Junimea”. În vedem în Bojdeuca lui Creangă, apoi la Ţicău, îl vedem la „Bolta Rece”, la un pahar de vin, etc. Îl vedem refuzând compromisuri, îl vedem iubind, pătimind, visând, sperând, îmbolnăvindu-se şi nemurind. Îl auzim înjurând neajunsurile de „neamul nevoii”, îl auzim salutînd prietenii cu „Trăiască Naţia”, sau răspunzând „Sus cu dânsa”, îl auzim glumind, făcând gesturi sau dând replici memorabile. Îl vedem chiar şi la mare..! Îl vedem şi auzim trăind cât o sută de vieţi şi pătimind cât o mie. Toate acestea, într-o cronologie în consonaţă cu realitatea, sau cu „realitatea” veridică, într-o ţesătură credibilă, plăcută ochiului şi auzului şi, important, mereu surprinzătoare.
Foarte interesant este faptul că distinsul colectiv de creatori reia în acestă „evocare cinematografică” ideea d-lui prof. univ. dr. Victor Crăciun, şi o traspune sugestiv, cum că primul drum al lui Eminescu în Transilvania s-ar fi făcut , anterior celui de la Blaj din 1866, şi anume în 1864, când Eminescu, ca suflor în trupa lui Fanni Tardini-Vlădicescu, a dat reprezentaţie la Braşov.
Nici nu ştiu dacă, eu personal, mai am nevoie de cele 24 de imagini fixe derulate într-o secundă de animaţie. Nu ştiu dacă mai am nevoie de sucesiunea animaţiei pe banda de celuloid. Eu am văzut filmul citind cartea, răsfoid-o cu frecvenţa meditaţiei, cu cea a imaginaţiei, cu cea a vederii cărnii personajelor „îmbrăcate în ştofă”, cum ar fi spus Nichita Stănescu.
Nu l-am văzut pe Eminescu prin ochii poetului „necuvintelor”, care l-a privit în ochi pe Arghezi, care la rândul lui l-a văzut pe la vreo 9 ani, pe Eminescu, pe Calea Victoriei. L-am văzut, în schimb, pe Eminescu, prin scrisul conjugat al lui Ion Brad, Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, care l-au recreat pe Eminescu, fiincă l-au văzut! L-au văzut în versuri, în atitudini, în paginile de proză şi teatru, în paginile de gazetărie, în iubirile lui de bărbat, în iubirile lui de poet, în iubirile lui de istoria neamului şi de românitate, în suferinţele lui, în bucuriile lui, în deznădejdile lui, în speranţele şi predicţiile lui, în zeci de ani de cercetare a buchiilor lui. L-au văzut pentru că l-au iubit, căci Eminescu nu se lasă văzut cu adevărat decât de cei care îl iubesc cu adevărat!
Destinul acestui scenariu de-a dreptul excepţional, format din două părţii gândite în complementaritate, una celeilalte, ale aceluiaşi întreg ( „Dintre sute de catarge...”- prima parte şi „Porni Luceafărul...”- partea a doua) este trist, atât din punct de vedere al conjuncturii „prinse”, adică „marele deranj” din decembrie 1989, care a făcut ca producţia (ce urma să fie finanţată, începând cu 1990) să cadă, cât şi al etichetărilor ulterioare puse de neaveniţi, gata oricând să se prosterneze la orice şi la oricine, venit de afară şi mai puţin la lucrurile valoroase autohtone! Astfel, în suma de libertăţi prost înţelese, „Eminescu a ajuns când „Titi părosul”, când frâna în calea drumului nostru european – cum spunea d-na Cristina Crăciun în prefaţa cărţii, în materialul intitulat „Povestea unui film nefăcut”- te pomeneşti că din pricina lui nu avem nici autostrăzi!? -, când efigia mult prea poleită, dăruită a neamului., ba simbolul suprem, unic şi de neatins al românismului, ba expresia naţionalismului troglodit, a intoleranţei – în funcţie de minţile înfierbântate care şi-au construit pe seama creatorului şi operei cariere dintre cele mai profitabile. Şi tot aşa zgâlţîind dintr-o extremă în alta, când tolerând jigniri şi ofense împinse de la mica insolenţă la marea demenţă – venite de la cei de profesie „detractori ai lui Eminescu”, când ameţind de tămâierile fade şi false ale tagmei de lăudători, Domnul Eminescu aşteaptă răbdător...De la politicieni, nimic, pentru că le ştie năravurile de pe vremea când se afla printre ei. Au rămas la fel şi nici nu sunt şanse ca să se schimbe ceva...aşteaptă trezirea neamului său la bunul simţ, cel de odinioară...aşteaptă ca opera să fie valorificată şi mai ales cunoscută...Şi poate aşteaptă transpunerea pe peliculă a zbuciumului său. Nu neaparat pe baza acestui scenariu...”.
Răzvan Ducan
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu