O zi a Unirii a devenit o zi a dezbinării. De câțiva ani încoace!

O zi a Unirii a devenit o zi a dezbinării. De câțiva ani încoace, Ziua Unirii Principatelor (24 ianuarie) a devenit motiv de sfadă, de ceartă între români, de împărțire în tabere, de celebrare a separatismului politic, de reafirmare a „taberelor”, a celor „două Românii”.

Fiecare arată cu degetul spre celălalt, considerându-l vinovat de tot ceea ce se întâmplă, toți scot ochii tuturor, toți înjură pe „ceilalți”, toți joacă Hora Unirii doar cu ai lor, dar în rest joacă Hora Dezbinării.

Din 365 de zile, nici asta, cum nici zilele de sărbătoare creștinească, nu sunt scutite de astfel de scenete care evocă un sentiment de silă amestecat cu milă, de mâine și dispreț, când stai să te gândești că, spre deosebire de cei de astăzi, cei care au luptat pentru idealul Unirii Principatelor, cu toate greșelile și episoadele lor mai puțin fericite, inclusiv cei care au avut numai îndoieli față de proiectul unionist, nu au cultivat niciodată ura în popor. Nu au împărțit niciodată poporul în două, nu i-au dat două identități diferite, nu i-au învrăjbit pe români unii împotriva altora, cu toate clivajele sociale care existau, atunci, în epocă.

Astăzi, nimeni nu vrea să mai unească, să asculte, să întindă o mână, să se pună la masă. Parcă toți vor să-și facă jocul în această horă drăcească a dezbinării. Nu sunt cei care să se cheme fii ai lui Dumnezeu, făcând pace în popor (Matei 5, 9), ci din credință mimată, adică din necredința lor s-au făcut fii ai celui ce grăiește minciuna și care este tată al minciunii (Ioan 8, 44), mințind peste măsură poporul.

Fiecare își face sieși dreptate, nu poporului. Și dezbinând poporul nu are niciunul cum să spună că-l iubește. Exact după cuvântul: „Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său.” (1 Ioan 3, 10)

Comuniștii au crezut inițial că prin bătăi și torturi îi pot înfrânge pe oameni și-i pot dezbina pentru o porție de mâncare sau pentru iluzia unei zile de libertate. Și au încercat sistematic acest lucru în închisorile din tot gulagul comunist, dar mai cu seamă în România.

Și au fost înfrânți de cei închiși care, urmându-i lui Hristos, indiferent de opțiunea lor politică, s-au ridicat cu demnitate din fiecare groapă cu fiare în uniforme cu epoleți, din fiecare tortură, din fiecare anchetă, refuzând cu obstinație să-și batjocorească colegii de detenție, să-i vorbească de rău, să-i bată, să-i toarne și să spună minciuni despre ei.

Astăzi nu ne smulge nimeni unghiile, nu ne bate nimeni zilnic cu curele ude, nu ne pune nimeni un sac în cap și nu ne scoate nimeni la anchetă în miez de noapte. Nu ne ține nimeni cu fiertură de copite și cotoare de varză și nici nu dormim pe paie, peste betonul rece. Nu stăm în apă înghețată și nici nu suntem dați cu capul de pereți și nici aruncați în gropi cu șobolani.

Dar suntem dispuși, ca într-o cursă de nebuni, să ne scoatem ochii și să ne batem între noi, spre satisfacția morbidă a unor lideri politici vremelnici aleși după chipul și asemănarea noastră, îngăduiți ca atare de Dumnezeu ca să vedem cine suntem și unde am ajuns de fapt…

Dacă în aceste zile de relativă pace ne aprindem așa, unii împotriva altora, nu vreau să mă gândesc ce am face, Doamne ferește!, în caz de război.

Însă, singura șansă de a birui în acest război al minciunii și dezbinării care se duce împotriva noastră, a tuturor, dar și într-un eventual război dus pe calea armelor, este să ne iubim unii pe alții și să fim gata să murim unii pentru alții, adică să fim gata să îmbrățișăm durerea, suferințele, necazurile, disperarea, foametea românilor de lângă noi, exact cum au făcut-o cu jertfelnicie cei care au trecut prin închisorile comuniste.

În această mare învolburată cu evenimente politice, propagandă, frici, dezamăgiri și disperări, în care este cel mai ușor să ne pierdem umanitatea și să i-o negăm omului de lângă noi, foștii deținuți politici, și mai cu seamă cei care au fost înalte modele de viețuire creștină în acele vremuri, ne pot fi și vâslă, și cârmă, și pânză, și liman.

Pentru că ei, în cea mai neagră noapte a istoriei noastre, în cel mai mare experiment de dezumanizare și de dezbinare cunoscut vreodată lumii, ei mai vârtos au fost în unitate frățească, în dragoste dezinteresată, în grijă unul pentru celălalt. Și în negura care i-a cuprins pe unii români astăzi, cred că doar exemplul lor – al celor care au trecut prin închisorile comuniste – ne mai pot scoate din lanțurile neputinței și dezbinării care ne-a cuprins ca popor și care ne ține pe loc în loc să ne vedem de drumul nostru în istorie!

Iar ce vă zic nu este de la mine, ci asta am înțeles din viața Aspaziei Oțel-Petrescu (1923-2018), pomenită astăzi la Roman, la 8 ani de la trecerea ei la Domnul (+ 23 ianuarie 2018), fostă deținută politic timp de 14 ani, pe care am avut bucuria să o cunosc direct în ultimii ei opt ani de viață în această lume, și despre care urmează, alături de niște colegi extraordinari, să scoatem la lumină mărturia generației ei, pentru generația noastră, a tinerilor care i-am cunoscut pe ultimii foști deținuți politici din România, de la care am înțeles că în fața încercărilor care vin peste români, trebuie să rămânem uniți!

Cât timp chiar și un singur român se va mai ruga, poporul român va dăinui și va birui în istorie! Și cu gândul că nu ar mai fi niciunul – să fim cu toții acel român!

Silvian Emanuel Man