Frumoșii lui ochi albaștri ardeau după curiozitățile lumii. Și au ars în jarul casei sale...
Ieri dimineață, pentru a nu întârzia la întâlnirea din parc cu prietenii, am ocolit Centrul Vechi și am mers pe scurtătură, pe Șteampului, pentru a ajunge mai repede la Podul viilor. Când am ajuns la casa prietenului meu, vai, colț cu Piața Morii, flăcările erau pe acoperiș! Pompierii întind furtunul, aruncă cu apă. Pericol de extindere a incendiului la două case din vecini. Îl întreb pe un pompier și-mi răspunde că în casă a fost găsit un cadavru carbonizat. Trăiesc clipe de coșmar! Se numea Emil Culcean, lumea îi spunea Otto, dar și Afumatu. Tatăl lui a fost ofițer de miliție. Sub casa lor, una cam... boierească, a funcționat o brutărie, unde el a fost brutar. A ajuns să locuiască singur în casa ”boierească”, devenită aproape o ruină. Eu și prietenul lui din vecini, Unsurosu, l-am sfătuit să vândă casa, să-și cumpere o garsonieră și, cu banii rămași din vânzare, să trăiască binișor. El ne răspundea mereu: ”Casa părintească nu se vinde!” Nu mai știu cum ne-am împrietenit. Știu doar că atunci când ne întâlneam întâmplător, ochii noștri sclipeau de bucurie. Mă provoca mereu la discuții din marginea ...filozofiei, a existenței. Mereu era cu bicicleta, la fel ca mine. Fiind apropiați, am ajuns și la mărturisiri. Mi-a spus că, mai în tinerețe (a murit la 71 de ani) s-a îndrăgostit de ochii lui albaștri o femeie cu situație bună în America și i-a propus să plece cu ea în America. El a răspuns NU și mă întreba acum pe mine dacă a greșit. Trăia greu de tot, încât lumea îl confunda cu un boschetar, pe el care era proprietarul unei case ca boierești din centrul Băii Mari. Și iar mi s-a mărturisit. Era în fața casei sale când l-a întrebat un primar pornit pe imobiliare a cui este casa. El a răspuns mândru: ”A mea!” Primarul l-a dojenit pentru că nu o întreține și i-a cerut să i-o vândă lui. I-a spus ce mi-a spus și mie: ”Casa părintească nu se vinde!” ”Bine, dar vei primi amenzi și impozit înzecit, nu vei putea plăti și ți-o iau degeaba!” De-atunci, a trăit cu frica în sân. A fost un personaj interesant, pitoresc al Băii Mari, deși prietenii îl alintau cu porecla Afumatu. Era negru ca un negru din Africa, deși, pe dedesubt, era alb ca nordicii. Primise culoarea neagră pe față și pe mâini de la fumul sobei, fum ce nu se ducea pe horn, fumul invada camera unde locuia. Așa credea el că îi va fi mi cald. Îmi va fi dor de Afumatu, cel cu minunații lui ochi albaștri, cu care mereu mă ischitea pentru a mai afla răspunsuri despre curiozitățile lumii...
Text de Alec PORTASE
Foto: Dan Cristian GRIGA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu