Unirea ca ideal și dezbinarea ca spectacol

Privesc ceremonia dedicată Unirii Moldovei cu Țara Românească și nu pot să nu mă gândesc câtă luciditate politică, cât tact diplomatic și cât sacrificiu personal au fost necesare pentru ca actul de la 24 ianuarie 1859 să devină realitate. Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Costache Negri și alți boieri luminați nu au confundat niciodată patriotismul cu isteria colectivă. Ei au înțeles că Unirea nu se strigă și nu se confiscă prin violență verbală, ci se construiește prin consens, inteligență și responsabilitate istorică¹.

În contrast frapant, imaginea de la Alba Iulia, din anii ’90, rămâne una dintre cele mai jenante secvențe ale României postcomuniste. Sub pretextul iubirii de neam și al unui naționalism gălăgios, Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu au transformat o manifestare cu profundă încărcătură simbolică într-un spectacol de agresivitate politică. Huiduirea președintelui Emil Constantinescu, în chiar spațiul sacralizat de Marea Unire de la 1918, nu a fost un gest de „rezistență patriotică”, ci o deturnare a simbolurilor naționale în scop propagandistic².

Alba Iulia nu este o tribună pentru reglări de conturi și frustrări personale. Este locul unde, la 1 Decembrie 1918, elitele politice și intelectuale ale Transilvaniei au formulat un proiect de stat bazat pe principii democratice, reprezentativitate și respect instituțional³. A transforma acest loc într-o arenă de huiduieli înseamnă nu doar lipsă de eleganță civică, ci o formă de analfabetism istoric.

Vadim Tudor și Adrian Păunescu au confundat în mod grav națiunea cu propriul ego. Au substituit dezbaterea politică prin invectivă, poezia prin urlet, iar critica prin linșaj simbolic. În anii tranziției, când România avea nevoie de reconciliere și luciditate, ei au preferat să alimenteze resentimentul și radicalizarea maselor⁴. Patriotismul lor a fost unul performativ, dependent de microfon și de reacția mulțimii, nu de construcția instituțională a statului.

Compararea – fie și implicită – a acestor tribuni ai excesului cu generația pașoptistă este profund eronată. Unirea de la 1859 a fost rezultatul unei strategii diplomatice rafinate, desfășurate în context internațional ostil, sub supravegherea Marilor Puteri⁵. Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost un act de inteligență politică, nu de bravură zgomotoasă. Kogălniceanu nu a instigat mulțimile, ci a construit discursuri care legitimau statul modern.

„Unirile se fac, nu se declamă” – aceasta pare a fi lecția fundamentală a istoriei românești. La Alba Iulia, însă, în anii ’90, s-a declamat mult și s-a construit puțin. În locul unității simbolice, am primit spectacolul dezbinării.

Adevăratul patriotism nu huiduie instituțiile statului în zile de sărbătoare națională. Adevăratul patriotism nu transformă memoria istorică într-o armă politică conjuncturală. Istoria României ne arată limpede: momentele fondatoare au fost realizate de elite responsabile, nu de agitatori carismatici⁶.

Privind astăzi ceremoniile Unirii, întrebarea esențială nu este ce aniversăm, ci cum ne raportăm la acest trecut. Dacă Unirea devine un simplu pretext pentru ură, atunci trădăm sensul ei profund. Iar cei care au transformat-o, fie și temporar, într-un spectacol al dezbinării poartă o vină morală pe care timpul nu o absolvă.

Unirea este un act de construcție istorică. Dezbinarea – un spectacol trecător. Istoria le va reține pe amândouă, dar nu le va judeca egal.

                                                                                     Al.Florin Țene

Note istorice

1.     Unirea Principatelor (1859) a fost posibilă prin colaborarea elitei politice și culturale românești, în contextul ambiguu creat de Convenția de la Paris (1858). Vezi: Keith Hitchins, Românii 1774–1866, Humanitas.

2.     Manifestările de la Alba Iulia din anii 1997–1999 au inclus huiduieli la adresa președintelui Emil Constantinescu, încurajate de lideri politici și culturali cu discurs naționalist extremist.

3.     Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) prevedea principii democratice, autonomie locală și egalitate confesională și etnică.

4.     Corneliu Vadim Tudor și Adrian Păunescu au fost figuri centrale ale naționalismului populist postdecembrist, folosind retorica poetică și jurnalistică în scop politic.

5.     Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost o soluție ingenioasă pentru a ocoli opoziția Marilor Puteri față de unirea deplină.

6.     Istoria modernă a României arată că momentele fondatoare (1859, 1877, 1918) au fost rezultatul cooperării dintre elite politice, culturale și diplomatice.