L-au ales pe Cuza domn

                            de Gheorghe Pârja 

Astăzi, 24 ianuarie, se împlinesc 167 de ani de la Unirea Principatelor Române. Când oameni luminați și patrioți l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domn, domn în două țări românești. O zi astrală pentru devenirea României ca stat. M-am apropiat de acest eveniment din istoria noastră cu sentimentul că deslușesc miracolul unui moment întemeietor. Am citit cărți și documente, am fost la Iași și Ruginoasa, locuri care rezonează cu viața și activitatea domnitorului. Alegerea lui Cuza, domn în cele două Principate, mi se pare una dintre cele mai inteligente mișcări diplomatice din istoria noastră modernă. De aceea vă spun pe scurt această minune românească care a uimit chiar Marile Puteri ale vremii. Puse în fața unui fapt național împlinit.

Merită știută povestea, mai ales că este a noastră. Pentru cei care știu,  spun că un film valoros îl vedem de mai multe ori. În anul 1858, Convenția de la Paris a stabilit mai multe norme pentru principatele române. Cea mai importantă a fost unirea parțială a principatelor Moldova și Valahia, sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea Sultanului și sub protecția Marilor Puteri. O unire formală, cele două principate func­ționând separat. Cu o Comisie Centrală la Focșani, un fel de mic Parlament. Capitalele rămâneau aceleași, la Iași și București. Anul următor, în 17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri la Iași, fiind ales domn Alexandru Ioan Cuza.

Peste o săptămână, în 24 ianuarie, au avut loc alegeri la București. Profitând de faptul că Marile Puteri nu specificau limpede că principatele nu pot fi conduse de același domnitor, și aici a fost ales domn tot Alexandru Ioan Cuza. Alegerea de la București nu a fost fără tulburări publice. Au fost tensiuni între unioniști și antiunioniști. S-a stabilit Capitala la București. Când a venit Cuza  în Capitală pentru a se instala Domn, poporul l-a primit cu brațele deschise. Kogălniceanu, viitorul prim-ministru, îi scria: „Situația este magnifică. Poporul este beat de entuziasm. Orașul este în sărbătoare. Toată lumea a ieșit pe stradă. Veți primi o ovație cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, cum n-au avut nici suveranii marilor state”.

Puse în fața faptului împlinit, Marile Puteri au avut brusc de a face cu două principate conduse de același domnitor. Marele merit al lui Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii Principatelor Române și, prin reformele sale din toate domeniile, a pus bazele statului român modern. La 20 noiembrie 1861, Imperiul Otoman și puterile europene au căzut de acord că unirea Moldovei cu Țara Românească fiind împlinită, trebuie acceptată. A fost eliberat Firmanul de organizare administrativă, iar Unirea era deplină. La 11 decembrie 1861, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a dat citire Proclamației de la Iași, o cuvântare profundă, scurtă și frumoasă:  „Români! Unirea este îndeplinită. Naționalitatea Română este întemeiată. Acest fapt măreț, dorit de generațiunile trecute, aclamat de Corpurile Legiuitoare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, de Puterile garante și s-a înscris în datinile Națiunilor. Dumnezeul părinților noștri a fost cu țara, a fost cu noi. El a întărit silințele noastre prin înțelepciunea poporului și a condus Națiunea către un falnic viitor. În zilele de 5 și 24 ianuarie ați depus toată a voastră încredere în Alesul nației, ați întrunit speranțele voastre într-un singur Domn. Alesul vostru vă dă astăzi o singură Românie. Vă iubiți Patria, veți ști a o întări. Să trăiască România!”

Domnitorul s-a remarcat prin reforme în toate domeniile. În șapte ani, a dat direcția de bază țării. Tocmai aceste reforme i-au grăbit sfârșitul domniei. Mai ales reforma agrară, din 1864, i-a nemulțumit pe conservatori. Dar și pe liberali. S-au hotărât să-l detroneze pe Cuza. La 11 februarie 1866, s-a organizat în București, în casa lui C. A. Rosetti, o recepție care a durat toată noaptea. Prefectul Poliției a fost antrenat într-un joc de cărți și lăsat să câștige pentru a i se distrage atenția. Trupele unui regiment s-au îndreptat spre Palat, unde parte din gărzi au fost cumpărate. Soldații credincioși lui Cuza au fost anihilați.  Complotiștii au intrat în încăperea Domnitorului și sub amenințare l-au silit să abdice. Nu s-a opus. A semnat actul pe umărul unuia dintre ofițeri.

Acest decret avea următorul conținut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinței națiunii, depun astăzi 11/12 februarie 1866 cârma guvernului în mâna unei locotenențe domnești și a ministerului ales de popor”. Când a părăsit Palatul Cotroceni le-a spus uzurpatorilor: „Să dea  Dumnezeu să-i meargă țării mai bine fără mine decât cu mine. Să trăiască România!” După abdicare, Cuza a luat calea exilului. Moare la Heidelberg, în 15 mai 1873, răpus de cancer. Trupul îmbălsămat i-a fost adus în țară, la Ruginoasa, fiind înmormântat în cadrul unei ceremonii fastuoase. La căpătâiul său se aflau mari politicieni: Mihail Kogălniceanu, Costache Negri, Iacob Negruzzi, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac. Atunci, Kogălniceanu a rostit o frază memorabilă, care rezumă destinul ultimului voievod român: „Nu greșelile, ci faptele lui Cuza Vodă i-au adus detronarea.”

Trăiască România!