O ceașcă de cafea, un fotoliu lângă fereastră, niște zori prietenoși și blânzi, fulgi strălucitori dansând apoi așezându-se alene pe ramurile verzi de brad. Îmi place tot mai mult să-mi petrec așa diminețile. Cu slăbiciunile mele. E duminică, ziua a patra a anului 2026.
-Bună dimineața! Sunt bine. Mulțumesc!
Credință, speranță, înțelepciune, răbdare, astea-s ingredientele necesare pentru o dimineață adevărată. Mai sunt și altele, precis, dar pe moment astea mi-au venit în minte. Poate, ar mai fi: să nu mai ceri echilibru acolo unde e haos, sens, acolo unde nu poate fi găsit? Poate!
„Fericirea este să iubești ceea ce ai, în timp ce visezi cu inima deschisă.” Maria doar visa. Deviza ei era: arta înseamnă imaginație, restul este istorie. Se gândea enorm la asta... Vis, imaginație, povești fascinante. O fereastră deschisă spre alte suflete? Creație. Iluzie? O perspectivă?
Da, scrisul i-a schimbat perspectiva…vedea lumea din mai multe unghiuri, poate cu mai multă empatie (dar toleranța față de ignoranți tot nu i-a crescut). Era, oare, păcatul ei?
Nu, nu va lăsa izvorul creației să-și domolească exuberanta! Vorbe grele astea, dar nu imposibile! Pentru că unele focuri ard doar ca să vezi mai clar cine ești. Da, asta era! Asta trebuie să fie !
Mai presus de toate , își dorea să fie sănătoasă, să-și păstreze mintea intactă și sufletul apt pentru a primi lumina care venea spre ea, în felul ei, dându-i formă și sens. În simplitate. În tihnă. În renașterea încrederii în bucuria vieții. Cuvinte mari, vor strâmba unii din nas.
Maria își sorbea smerită ceaiul din plante aromatice, însingurată, în colțul unde se retrăsese, având capul aplecat spre podea, știind că e o păcătoasă, dar neștiind de ce anume. Uneori i se mai făcea sufletul ”stafidă”, ce-i drept. Ea nu renunța. Nu! Și nici nu dădea vina pe stres, nici pe nonsens. Așa ceva nu există!
Si brusc își aminti cum era odată când era și ea mai tânără, nu ca acum. Și Vasile era pescar… si pe atunci nu aveau gânduri din astea: ”cât mai rezist?” sau ”să mai ascundem un pic adevărul"… în fine! Își aminti cum ședeau pe malul lacului, direct pe iarba verde, cu tânțari bâzâind prietenos pe la urechi și razele soarelui fierbinți lăsau urme pe față lor, urme adânci, înroșite (dar nu pe suflet). Vasile-i spunea:
-La noapte prind monstru, să moară de ciudă toți! Și niciodată nu-l prindea. Maria îl iubea pentru ambiția lui și-I încuraja:
- Într-o zi o să-l prinzi! Și eu o să fiu acolo să te ajut cu minciogu să scoți monstrul din lac. Si-apoi o să facem o tocană frăgezită cu vin alb și multe, multe mirodenii, s-o mâncăm fără dinți, de fragedă ce-o să fie…(pentru că dinți n-om mai avea pe vremea aceea), amin!
Și vremea a trecut. Si iernile au fost grele Și mulți monștrii s-au zbătut în lacul lor. Pe unii i-au prins. Pe alții i-au ratat. Încă mai sunt mulți, poate prea mulți monștrii care să le dea bătaie de cap. Răcelile, orgoliul care nu doarme, singurătatea care urlă, oboseala care roade în toate… Maria stie că sunt atâtea și atâtea povești în care nu poate exista un final fericit, dar mereu, mereu se străduiește să schimbe firul poveștii. Să mai amâne finalul.
Să fie o slăbiciune de-a ei? O greșeală? Un adevăr? O pierdere de vreme? Maria privește întrebătoare fereastra. Fereastra tace ”filosof”, din când în când se mai abate câte-un fulg de zăpadă înghetaț, zgrunduros, pe suprafața ei strălucitoare, fereastra îl topește imediat.
”Afară ninge liniștit”, în viață, nu prea. Se mai ivește câte un viscol care îngheață fulgii ăia și-i proptește de sticla ferestrei… etc.
În case trebuie să ardă focul, neapărat … Asta, asta era!
DANA ZEN
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu