Facă-se voia ta!
Actul I
Adam şi Eva în grădina Edenului, îndată după
săvârşirea păcatului.
Scena1
Glasul Domnului:
O, voi mişei fără de minte,
vicleni ortaci ai ispitirii,
ce voia Mea aţi necinstit-o
ca servi să-i fiţi neascultării,
aflaţi că dup-această faptă
o altă viaţă veţi avea –
sunteţi nedemni de nemurire,
aşa că morţii vă voi da!
Veţi părăsi fără zăbavă
Edenul cu grădina lui,
ca-n chin şi trudă să aflaţi
tristeţea efemerului.
N-aţi vrut ca noi
să fiţi eterni,
deşi aţi fost avertizaţi –
veţi şti ce-nseamnă suferinţa,
ca ce-aţi pierdut să regretaţi.
Iar cel cu care-aţi uneltit
- Ispititorul fără leac –
ca umbra-l va-nsoţi pe om
din clipa asta până-n veac
- acel moment al judecăţii
ce doar de Mine-i cunoscut –
şi ne-ncetat se vor lupta
ştiind că este-un Absolut,
doar El capabil să oprească
a răului înverşunare,
astfel ca drepţii să acceadă
la linişte şi mântuire.
Scena 2
Adam şi Eva sunt foarte speriaţi de cele auzite.
Adam:
(cu năduf)
Doar tu, femeie preavicleană,
pentru bucluc eşti vinovată!
Mai bine nu te zămisleai
decât s-o pat cu-aşa netoată...
Cum naiba te-ai lăsat momită
să iei din pomul interzis,
când ni s-a spus cu străşnicie
că rodul lui nu ni-i permis?!
Ba şi mai şi, mi-ai dat şi mie
să muşc din mărul otrăvit,
ca vina să o poţi divide
pentru-al tău gest nesocotit.
Eva:
(cu dispreţ)
Mai ai obraz să strigi la mine
când ştii prea bine cum a fost?
De-ai fi bărbat cum te pretinzi,
pe şarpe l-ai lua la rost.
El, spirit mlădios în voce,
mai insistent ca un păcat,
m-a îndemnat ca fără teamă
să iau din pom, şi am luat.
Nu cred să fie vreo fiinţă
care să-i poată rezista.
(cu un dram
de nostalgie)
I-am rezistat cât am putut,
dar e o dulce piază-rea...
Adam:
(îşi pune
mâinile în cap şi geme sfârşit)
O, Doamne, ce mai ticăloasă
fără ruşine de păcat!
În loc să-şi plângă-n hohot fapta,
ea vrea cu dracu să mă bat...
Scena 3
Apare Ispititorul
cu trup de şarpe şi cap de arhanghel:
Preascumpii mei, ce bine-mi pare
că vă-ntâlnesc pe amândoi!
Am auzit acea sentinţă
şi m-am grăbit să fiu cu voi,
ca să vă spun că nu-i o dramă
a noastră din Eden plecare –
Pământu-i mare şi ne-aşteaptă
să-l călărim fără cruţare.
Al meu e tot acest rotund
cu ape, munţi şi largi câmpii;
veţi constata c-aici vi-i locul,
căci numai astfel veţi fi vii
în gânduri, fapte şi-aspiraţii,
iar nu-n Eden – o zonă fadă
cu interdicţii şi pedepse,
unde doar robii vor să şadă...
E drept că nu va fi uşor
să vă produceţi toate cele,
după ce-n rai aţi trândăvit
şi v-aţi format deprinderi rele.
Dar n-aveţi teamă, sunt cu voi
şi vitregia vom învinge,
ca din ţărână să răsară
o dragoste ce nu se stinge.
(Adam şi Eva se relaxează vizibil şi pe faţa
femeii chiar apare o umbră de zâmbet.)
Ispititorul îi priveşte cu mulţumire vicleană şi continuă:
În schimbul dărniciei mele,
vă cer o justă chezăşie:
Să daţi uitării Paradisul
şi să vă-nchinaţi doar mie!
(Văzând că feţele celor doi se alungesc, el adaugă
repede):
E timp destul de parafări
după uşcheala din grădină...
Căci, dragii mei, mari transformări
v-aşteaptă-n suflet şi-n inimă,
alunecând ca-ntr-un coşmar
prin suplul timpului tunel,
ce leagă-n tot armonios
lumi paralele fel de fel...
Mai bine însă mă opresc
să debitez anticipări
şi către poartă ne-ndreptăm
ca să zburăm spre alte zări.
Se îndreaptă toţi trei spre poarta păzită de un
arhanghel cu paloşul de foc în mână.
Poarta se deschide pentru a-i lăsa să iasă, apoi
se închide şi arhanghelul continuă să-şi rotească paloşul.
Actul II
O căsuţă modestă din lemn şi chirpici.
În ea, patru persoane: Adam şi Eva, mult
schimbaţi,
împreună cu fiii lor Cain şi Abel, doi flăcăi
chipeşi şi zdraveni.
Scena 1 – În faptul zilei
Adam:
(cu
însufleţire)
De nopţi şi nopţi îmi dă târcoale
un vis profund şi insistent:
(adresându-se
cu deosebire Evei)
Întâi doar eu, apoi cu tine
mă văd în al meu element,
o stare fără de egal
dintr-o grădină, situată
în altă lume, fără timp,
unde iubirea-i laolaltă
cu tinereţea-nveşnicită,
iar din văzduh se-aud cântări
divin şoptite de viori
şi-ntreaga lume-i fericită.
Deodată pacea-i tulburată
de-un gest al tău nesocotit
şi-un glas de tunet ne anunţă
că raiul nostru s-a sfârşit...
Atât de mult îmi place visul,
c-aş vrea să ţin-o veşnicie
cu-a sale bucurii divine
cum pe Pământ nu-i chip să fie.
Eva:
(însufleţindu-se
la rândul ei)
De necrezut ce potrivire!
Acelaşi vis îl am şi eu,
doar că-n final mie-mi apare
un şarpe-duh cu cap de zeu,
care cu voce mătăsoasă
şi vorbe dulci ca un poem,
mă-ndeamnă firea să mi-o ţin
şi de urmări să nu mă tem.
Abel:
(adînc
tulburat)
O, dragi părinţi nepreţuiţi,
e minunat să poţi visa!
Dar un miracol se petrece
când visu-n doi e ca-ntr-aievea.
Cum la visări sunt ne-nzestrat
(posibil să le uit pe toate),
mult mi-ar plăcea să pot zbura,
ca de la vis să trec la fapte.
Pe şoimi şi vulturi să-i întrec
când spre tării m-oi avânta
şi-apoi pe Lună să cobor
de forţele mi s-or găta...
Cain:
(nemulţumit
de întrega discuţie,
dar pornit mai ales împotriva lui Abel)
Poftim de ce-i în stare tontul!
Stând toată ziua lângă vite
precum măgarul între oi,
el crede că-i un stup de minte.
Cum de pământ s-a săturat
umblând cu turmele haihui,
priveşte zi şi noapte cerul
de parc-ar fi moşia lui.
Dar l-aş vedea să stea pe brazdă
şi să lucreze cum fac eu;
atunci de stele nu i-ar arde,
ci patul l-ar căta cu greu...
(Adresându-se
de data asta direct lui Abel):
Coboară, frate, pe pământ,
menirea să ne-o împlinim!
La ţarină vom arde jertfe
ca Domnului să-I mulţumim.
Scena 2
Abel jertfeşte un miel, iar Cain aduce jertfă din
roadele pământului.
Numai jertfa lui Abel este primită de Dumnezeu cu
plăcere.
Cain:
(clocotind
de furie)
Nu-i drept ca jertfa ta infectă
să-i pară Domnului aleasă,
pe când a lutului rodire
să fie cu dispreţ respinsă!
Abel:
(foarte
surprins)
Vai, frate, cât de aspru eşti!
Să-mi spui cu ce sunt vinovat
de-alegerea făcută-n cer.
Ori crezi că-n spate te-am lucrat?
Nu doar că-i practic imposibil
cu Domnul să te târguieşti,
dar alta-i conduita mea:
Mi-eşti drag şi vreau să mă-ndrăgeşti!
Cain:
(scrâşnind
din dinţi)
Să taci din gură, secătură,
că nu mai sunt stăpân pe mine!
Vrei armonie şi iubire
când jertfa mi-a adus ruşine?
O, ce de ură-am adunat
de când te ştiu şi până azi!
Chiar firea ta mă îmboldea
să te
împiedic ca să cazi...
Abel se întoarce cu spatele pentru a-şi şterge
lacrimile,
timp în care Cain se apleacă,
pune mâna
pe-o piatră şi-l loveşte cu ea în cap.
Abel cade.
De-abia când constată că şi-a ucis fratele,
Cain se dezmeticeşte şi începe să plângă.
Scena 3
Cain:
(smulgându-şi
părul din cap)
O, Doamne, ce-am putut să fac
cu bestia ce-n mine zace!
L-am omorât pe blândul Abel
ca niciodată să n-am pace.
Întreaga viaţă-i voi vedea
figura tristă, iubitoare
din clipa când l-am repezit
cu ura mea ucigătoare,
ce inima i-a sângerat-o
ʼnainte să lovesc cu piatra,
şi-oi fi întâiul fratricid
sătul să-şi mai suporte mutra.
(Se opreşte din plâns, îşi duce mâna la frunte şi
vorbeşte precipitat):
Am omorât...Sunt criminal...
Să fug! Dar cum poţi să te-ascunzi
de tine însuţi?...Grea povară
să fugi când vrei să te înfunzi...
(Priveşte-n jur năuc):
Nu-l voi lăsa pe bietul Abel
să fie sfârtecat de fiare!
Am să-l îngrop, ca la-nviere
să sară sprinten în picioare...
(Acoperă cadavrul, apoi o ia la fugă.)
Scena 4
Glasul de tunet al Domnului
îl încremeneşte:
Unde-ai pornit în fuga mare
tu-ntruchipare-a rătăcirii?
Ai mâinile scăldate-n sânge,
iar firea ta-i duşmană Firii...
Credeai că poţi să te ascunzi
de ochiul meu preavigilent,
când sângele lui Abel strigă
că te-ai purtat ca un dement?
(Cain tremură şi cade cu faţa la pământ,
murmurând: Îndurare, Doamne!)
Domnul continuă:
Nu îndurare ţi se cade
după a ta nesocotinţă,
ci de căinţă şi ispaşă
e mare, mare trebuinţă...
Dar dacă viaţa-ţi este dragă
chiar cu torturi de nedescris,
ţi-o dăruiesc, ca traiul zilnic
să te scufunde în abis:
Un semn te va feri de moarte,
luându-ţi dreptul de-a muri
până ce Eu voi socoti
că le-ai plătit din plin pe toate.
Scena 5
Apare Ispititorul
în chip de om, şchiopătând uşor şi cu faţa numai zâmbet:
Mă bucur mult, iubite Cain,
că te-ntâlnesc şi-om vorovi –
acuma că sentinţa-i dată,
gândeşte-te la ce va fi:
Ca să-ţi trăieşti cu cap viaţa
de mititel nemuritor,
nu doar de sfaturi e nevoie,
ci şi de-un braţ ocrotitor.
Cain:
(încă
vizibil marcat de „întâlnirea” cu Domnul)
De unde naiba-ai apărut,
că nu te-am mai văzut pe-aici?
Ispititorul:
Sunt braţul care-ţi trebuieşte
şi vreau să devenim amici.
Cain:
(neîncrezător
şi ironic)
Ia uite ce noroc pe mine
cu-aşa o faină întâmplare!...
De nu ţi-i cu bănat, amice,
aş vrea să ştiu în ce eşti tare.
Ispititorul:
(rânjind)
Destule pot părinţii tăi
să îţi vorbească despre mine;
(apoi foarte
serios)
Oricum, te pot asigura
că fac de toate foarte bine.
Cain:
(dând să
plece)
Eşti un ridicol fanfaron!
Ispititorul:
(apucându-l
de mână)
Mă rog matale, ce-ai dori
să fac ca să te pot convinge?
Poate rotundu-l vrei zări?
De-abia rosteşte întrebarea şi amândoi se înalţă
atât de sus,
încât Pământul le apare în faţa ochilor ca o bilă
rotundă.
Cain:
(ştergându-şi
sudoarea de pe frunte după revenirea instantanee,
exact pe locul de unde s-au înălţat)
Halal să-ţi fie de ispravă,
da’ ştiu că ai putere multă!
(cu îngrijorare)
N-oi fi
cumva chiar Necuratul?
Ispititorul:
(cu trufie)
Ce-ţi
pasă cine te ajută
când
pân’ la gât eşti îngropat?
Dar
oamenii aşa-s făcuţi,
ca
firu-n patru să-l despice
şi-apoi
să cadă în rahat…
Vizibil
mulţumiţi de cum a decurs întâlnirea dintre ei,
Cain şi
Ispititorul îşi strâng mîinile, astfel pecetluind prietenia.
Actul
III
Aceeaşi căsuţă din Actul II.
În ea
trei persoane: Adam şi Eva, deja bătrâni de-a binelea,
împreună
cu flăcăiandrul Set, ultimul lor născut.
Scena 1
Adam:
Şi
iac-aşa trecură anii,
iar noi
trecutu-ne-am cu ei,
încât din junii de-altădată,
azi am ajuns doi bătrânei.
Dar nu din bătrâneţe vine
durerea noastră, scumpă Eva,
- ştiut
fiind că-i inerentă -,
ci
seva-i vine din altceva:
Pierduţi
sunt primii doi născuţi
- Abel
ucis din invidie,
Cain
ucigaşul dus în lume –
şi-n
veci cu noi n-o să mai fie!
Sau
poate-n mare mila Sa,
Domnul
mai iute ne-a uni
- prin
moarte ori prin înviere –
şi-n
inimi pacea va veni…
Set:
(foarte agitat)
Mă mir
că până azi n-aţi spus
un
cuvinţel de fraţii mei!
Nu credeţi că sunt demn să ştiu?
Sau e
tabú să pomeniţi de ei?
Eva:
Să nu
ne judeci, fiu iubit,
pentru
o vină-nchipuită!
N-am abordat această temă,
căci
drama prin tăcere-i domolită.
Scena 2
Intră Ispititorul, ca întodeauna tânăr şi
surâzător:
Ce mult
mă bucur, dragii mei,
că
ne-ntâlnim din când în când!
Numai
atunci putem vorbi
de cele
care zac în gând…
O,
ştiu, vi-i greu să tot trudiţi,
captivi
cu gându-n tragedie!
Nici
mie nu-mi este uşor
având
Pământu-n custodie.
Tot
alergând să pregătesc
terenul
pentru viitor,
ca
oamenii ce vor veni
să se
urască cu mult spor,
nu ştiu
odihna cum arată,
nici
dacă-i zi ori noapte-adâncă.
(cu fină ironie)
Cu
slujba nu-i de şuguit,
c-o
pierzi şi naiba de mănâncă…
(Apoi,
după ce oftează adânc):
Pesemne
vouă vi se pare
că-i
fericire-n nemurire.
Vă dau cuvântul meu de-onoare
(pe care o posed din fire),
Că nemurirea-i o năpastă
şi-un
jug de fier pe gâtul meu,
de care
mi-aş dori să scap
la
schimb c-un alt model de eu.
Dar
ăsta-i jocul: Muritorii
vor
moartea s-o îngenuncheze,
pe când
nemuritorii-ar vrea
ca
efemerul să-i distreze…
(Dă să
iasă, dar se întoarce şi adaugă):
Tot trăncănind era să uit:
Din Nod
aveţi urări de bine
de la feciorul
vostru Cain!
Amic la
toartă e cu mine…
(Iese)
Scena 3
Set
(înfiorându-se)
Văleu
cât poate să vorbească
fiinţa
asta reptilină!
Mi-a
provocat aceeaşi silă
pe
care-o simţi lâng-o jivină.
(Adam
şi Eva se privesc semnificativ.)
Adam:
(visător)
L-am
cunoscut şi noi cândva
în
circumstanţe mai aparte;
părea
un vis, dar astăzi ştiu
că n-am visat, ci c-au fost fapte.
Eva:
(adânc
mişcată)
Din tot
ce-a fost, ne-a mai rămas
doar
nostalgia nesfârşită –
puteam
fi tineri şi eterni
de
făceam faţă la ispită…
(Eva
plânge încetişor, Adam cade pe gânduri.
Deşi
foarte nedumerit, Set crede că părinţii lui aiurează,
aşa că
nu-i mai întreabă nimic.)
Scena 4
Glasul Domnului:
Voi
oameni osândiţi de timp
după
edenica ratare,
aveţi
acuma de luptat
pentru a voastră înălţare.
În
lupta fără de răgaz
cu
rău-n inimi încuibat,
veţi
arăta spre ce optaţi:
Vecia
sau canonul ne-ncetat!
Eu v-am făcut şi vă iubesc
cu
dragoste de Absolut;
dar
veţi putea veni la Mine
doar după ce de rău v-aţi rupt,
smulgând adică fără milă
păcatul
care v-a-nrobit,
ca iar să fiţi ce-aţi fost cândva
când în Eden
Corul îngerilor:
Lăudat să fie-n veci
Cel ce
toate le-a făcut;
Lui
să-I mulţumim,
George PETROVAI
Aprilie 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu