Văluri cernite
Îndoliată, țara îți plânge astăzi fiii
Care-au murit degeaba, în nenăscut război...
Să aibă țara pâine, ni s-au jertfit copiii
Și nu-i mai mică jalea, dacă-i numim eroi!
Ei au crezut că jertfa vieții lor curate
Va fi zălog sfințit în mândru viitor!
Ca frații lor să aibă un trai în libertate
Au pus la temelia zidirii, viața lor!
Și construit-au ziduri de trupuri ne-mplinite
Ca stavilă să fie în calea celor strâmbi
Și-au năclăit asfaltul cu trupuri ciopârțite
Să-ncetinească marșul de tancuri și carâmbi.
Și vocea le-a fost goarnă și clopot de chemare
Care întreg norodul l-a deșteptat din jug...
Și s-a stârnit deodată atunci urgie mare
Ce-a răscolit în cale coșmarul, ca un plug.
Și dorurile care cu frică-au fost ascunse
Și crezul în dreptate ce fost-a adormit
De-o sfântă sau turbată speranșă-au fost pătrunse
Și ziua așteptată crezut-au c-a venit!
Și au ieșit pe stradă având ca scut doar pieptul
Șă-nfrunte vijelia și ropotul de gloanțe
Parșive și străine...Știind că au tot dreptul
La locul lor sub soare, la viață și speranțe...
Iar pușcă le-a fost vorba, care ardea ca focul
Și strategie-n luptă, mulțimea adunată,
Trup lângă trup, unită, plângându-și nenorocul
Și viața lor pierdută și crâncena lor soartă...
Ei ridicat-au glasuri de tunete sub ceruri
Și au cerut dreptate și cinste între frați
Și nu știau că furul mergea cu ei alături
Și-i foloseau drept carne de tun... Sacrificați
Au fost degeaba iată, iar răul renăscu!
Că-i buruiana care nu moare dintrodată
Și și-a schimbat doar floarea, culoarea încă nu!
Și suge seva țării cu gura ei spurcată...
Iar fructul bălăriei cu rădăcini haine
E foame și e frică, e dușmănie, ură
Ne-ncredere în astăzi și ziua care vine
Și sărăcie este și sufletul îl fură...
Și țara-ndoliată de pâine și feciori
Își geme deznădejdea în bocet stins, scâncit...
Ar vrea să-ntoarcă ziua care-a apus, în zori...
Dar vezi?...Nu se mai poate...Eroii au murit!
Și-ar vrea din nou pe stradă să-și urle disperarea
Dar pruncii nu mai sunt ca să ridice glas.
Și-și plânge-acum prostia c-a rătăcit cărarea
Când vede că din pâine, doar resturi i-au rămas...
Le-adună deci cu grijă-n cămara mai săracă,
Înjură-n gând și-și spune: ”Și mâine e o zi”...
Așteaptă poate plozii bărbați ca să se facă
Și să plivească răul!...Să aibă cin' muri...
Și până-atuncea, doliul și-l poartă cu mândrie
Și dacă mai oftează, oftează de nevoi
Și țese alte văluricernite, ca să fie
Zălog de prețuire, jertfiților eroi.
EA
Pe caldarâm trecea înnegurată
Și doliul, sfântă o făcea să pară...
Iar lacrima din ochiu-i, nesecată
Făcea și aerul din jurul ei să doară...
O urmăream sfios, cu pas supus
Și nu știam cuvântul să-l găsesc
Și nu găseam o vorbă, să-i fi spus...
O vorbă bună și să nu roșesc!
Priveam făptura dreaptă și tăcută
Ce se-ndreptat plângând spre cimitir...
Iar ochii ei, erau o șoaptă mută
Ce blestema cu lacrimi fără șir...
Ce-aș fi putut să-i zic, ca să m-audă
Ce-aș fi putut să fac să mă zărească...
Cum să-i gonesc din gând durerea surdă
Și cum s-o fac pe lume să trăiască?!
Copilul nu i-l pot da înapoi
Căci el e mort, ucis și îngropat!...
Și pentru el își cerne ochii goi,
Cleștarul lacrimilor nesecat...
Iar azi și tu, și eu. și ea, trăim
Și moartea lui ne-acuză și ne-apasă...
Și pentru ce-a murit dacă ... nu știm,
Ce pot să-i spun, când viața nu mă lasă...
Și clipa-n care-am vrut să o opresc
M-a ars cu adevăru-i, precum jarul...
S-o mângâi cu minciuni, nu-i omenesc
Și nu e drept să îi sporesc amarul...
Și trece astfel, umbră, mai departe
Icoana ei se pierde în lumină...
Înveșmântată-n fald de vise moarte,
Sfințită cupă, de durere plină!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu