Amintiri despre poetul Tiberiu Utan

Îmi aduc aminte de o tabletă a lui Tudor Arghezi memorabilă, în care sublinia un adevăr trist, că noi românii suntem meşteri iscusiţi în a ne nega personalităţile, în a le înjosi, în a aşterne peste ele colbul uitării. Şi iată că, la Văleni, vatră de străveche civilizaţie românească, care a dat ţării oameni de seamă, de Rusalii, s-a petrecut un eveniment lăudabil. Prin grija Fundaţiei culturale "Tiberiu Utan" s-a comemorat acest fiu al satului.

A fost un nimerit prilej să aruncăm gândurile peste timp şi să rememorăm anii în care l-am cunoscut pe cel care a fost o personalitate polivalentă: poet, traducător, conducător de instituţii literare, publicist şi om de cultură. L-am cunoscut după 1970, în redacţia revistei Cravata roşie, fiindu-mi prezentat de un coleg de-al lui întru pasiuni, Ovidiu Zota. Ne-am apropiat repede. Deoarece poetul era legat prin toate fibrele de Maramureş şi, pe lângă toate, iubea şi folclorul enorm de mult. Scrisese şi despre folclor. Îmi amintesc cum i-am savurat articolul: "Permanenţa folclorului", apărut în România literară sau "Despre conştiinţa artistică", articol apărut în Luceafărul. Se impresiona profund când discutam despre cercetările mele etnologice efectuate în vatra satului său natal, pe care o considera de un conservatorism aparte. Vibra atunci când îi recitam din lirica adunată din sat sau când îi depănam firul unei poveşti şi despre care îmi repeta întruna că merită publicate cât mai grabnic. Aşa s-a născut propunerea de a deveni potenţial colaborator al Editurii Ion Creangă, pe care o conducea atunci.

N-a trecut multă vreme şi i-am oferit spre publicare un volum de poveşti. Am fost satisfăcut când mi-a relatat cu nerv cât de mult i-a plăcut şi ce perle valorose au creat moşii şi strămoşii din ţara Voievozilor. Mi-a spus că va trebui să aştept destul de mult şi că e greu să răzbaţi în Bucureşti, la edituri centrale, că sunt multe trageri de sfori şi intervenţii de sus, iar bietul autor nu răzbeşte cu una cu două. Planificată iniţial, cartea, totuşi, nu a mai apărut, contrar voinţei directorului editurii.

Cu Tiberiu Utan ne-am întâlnit de multe ori şi întâlnirile au fost pline de bucurie. La casa doamnei Magdalena Costache-Păun, care strângea spuma intelectualităţii bucureştene la ceaiul de seară, venea şi Tiberiu Utan. Am stat unul lângă celălalt, deseori. Şi îl apreciau participanţii şi când se preta la calambururi literare şi când recita din creaţia proprie, care reprezenta un avantaj: era scurtă şi cuprinzătoare. Poetul Pan Vizirescu susţinea că Tiberiu ştie să se esenţializeze în ceea ce scrie. Uneori elogia Maramureşul, alteori povestea picant cele trăite în călătoriile din străinătate, dar atrăgea atenţia că cele mai frumoase cărări sunt ale ţării, iar cele de vis sunt ale Maramureşului, pe care îl considera un leagăn al creaţiei. Iar povestea acestei ţări este depănată în versuri populare, în poveşti şi legende, dar istoria ţării o scriu şi meşterii populari în lemn, aşa cum numai ei o ştiu face. Pentru exemplificare s-a oprit la poarta maramureşeană, pe care o considera o capodoperă în care omul din popor a înscris semne şi simboluri, care ne îndreaptă către lumi foarte îndepărtate. În ea descoperea argumente ale continuităţii.

Şi multe ar mai fi de depănat, prin care să conturăm personalitatea scriitorului şi omului, aşa cum a fost.

                                                                         Pamfil BILŢIU