“Cred, Doamne! Ajută necredinţei
mele!” –
cordonul
ombilical al condiţiei umane
Trăim vremuri de amarnice
încercări pentru întreaga omenire, vremurile neliniştii, dizarmoniei lăuntrice,
impermanenţei, asimetriei, absurdului, violenţei şi intoleranţei, în care încet
dar sigur se alege grâul de neghină, iar oile se separă de capre.
Sigur, asemenea cazne
(lipsuri materiale, boli, ofense, ispite) sunt contraindicate pentru sănătatea
şi echilibrul celei mai fragile trestii din Univers, dar – generate de necumpătare
şi nechibzuinţă – ele întăresc moral-spiritual pe cel drept, aşa cum focul
întăreşte oţelul prin călire.
Că starea asta
îngrijorătoare pentru condiţia umană nu este de-acuma, o ştim prea bine cu
toţii, dar continuăm să ne complacem în ea, unii într-un mod fatalisto-contemplativist
(„Ce putem să facem?...”), adepţii dictonului „Trăieşte-ţi clipa!” în chip
sfidător la adresa divinităţii şi dispreţuitor la adresa naivilor
nedescurcăreţi, cei mai mulţi dintre semeni rămânând complet nepăsători la tot
ce-i dincolo de ei şi de ograda egoismului lor monstruos.
Iar consecinţa logică a
acestei alarmante stări de lucruri nu putea să fie decât relativul progres
material al omenirii (ici îmbuibaţi care se sinucid, dincolo milioane de oameni
care mor de foame) şi absolutul regres moral-spiritual pe arii tot mai întinse
ale globului (din ce în ce mai mulţi indivizi se mândresc cu necredinţa lor în
manieră tradiţional-istorică, astfel că ţări precum Marea Britanie avansează cu
paşi repezi spre decreştinare sau lepădare de creştinism), ceea ce înseamnă că
în eterna dispută dintre spirit şi materie, lumea zilelor noastre adoră
aparenţa şi înclină balanţa străduinţelor înspre vremelnic (adună doar averi pe
care le mănâncă moliile şi le fură hoţii).
Dacă mai era nevoie de aşa
ceva, iată şi dovada. În Problema
ontologică, gânditorul P.P.Negulescu deplânge starea omenirii din perioada
interbelică în felul următor: „Lumea noastră contemporană este astfel bântuită
de o epidemie violentă de hedonism acut; de unde atmosfera înăbuşitoare de
materialism cras, pe care o respirăm din greu cu toţii şi în care se întunecă
şi se înjosesc toate valorile ideale ale vieţii”. Câteva rânduri mai departe,
el îşi susţine afirmaţia cu vorbele lui Charles Upson Clark, un american care
taman atunci avusese o serie de conferinţe în România: „În ţara noastră
predomină atât de mult materialismul, încât viaţa intelectuală se află cu totul
pe planul al doilea”.
Şi când te gândeşti că
omenirea de-atunci era întrucâtva favorizată de soartă, încă necunoscând ororile
celui de-al doilea război mondial şi pe cele ce-au urmat – bolşevismul şi
războiul rece! E drept, n-a cunoscut nici „binefacerile” experimentului
postbolşevic, cu atâţia politruci şpăgari şi atâţia bacalaureaţi gata oricând
să-l confunde pe Vlaicu Vodă cu...Aurel Vlaicu...
De-aceea zic că strigătul
evanghelistului Marcu („Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”) reprezintă şansa
respiritualizării noastre prin calitatea sa de cordon ombilical al condiţiei
umane. Căci prima parte – „Cred, Doamne!” -
constituie bucuria atotumanului, care prin credinţă cunoaşte calea
dreaptă spre îndumnezeire, iar cea de-a doua parte – „Ajută necredinţei mele!”
- înfăţişează fireasca îndoială a omenescului, care, pentru a putea cunoaşte
limanul (mântuirea), imploră ajutorul divin pe drumul anevoios şi înţesat cu
necredinţe al îndreptării.
Sighetu Marmaţiei,
George PETROVAI
14 dec. 2015
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu