În
Maramureș se știe foarte bine (și nu de azi, de ieri) că „A fi mare nu-i
mirare,/ a fi om e lucru mare...” Vasăzică, nu trebuie să ne extaziem în fața
aparențelor (ambalaj vestimentar, poziție socială, opulență materială), ci
trebuie să luăm aminte doar la bogăția și continuitatea fondului
moral-spiritual al omului de lângă noi, altfel spus la ceea ce constituie cu
adevărat conținutul noțiunii de „om”, actul de identitate pentru individul
atotuman și rampa cea mai sigură de lansare spre mult visata înfrățire
universală: omenie, iubire, cumpătare, generozitate, milă, simplitate, curaj.
Nu
spunea un părinte din vechime (creștinismul de început): „Iubește și apoi fă ce
vrei”? Da, căci iubind constant și din adâncul inimii întreaga lucrare
dumnezeiască (cerul, pământul, apele, florile, fluturii, semenii), nu poți să
fii decât un vrednic om, aflat pe drumul drept al împlinirii în sistemul
Absolutului cvadridimensional: sacru-bine-adevăr-frumos...
Iar
acest lucru devine de-o evidență iminent-dramatică atunci când trăiești în
România postdecembristă, unde lupta nici pomeneală să se ducă în plan
moral-spiritual, astfel ca trăitorii pe aceste meleaguri să devină din buni mai
buni (poate că mulți dintre ei, foarte bisericoși și prea puțin credincioși,
nici nu doresc să o facă, atâta timp cât înșiși slujitorii altarului se ascund
după „Nu face ce face popa, fă ce spune popa”!), ci bătălia se duce cu o
dementă încrâncenare numai și numai în plan material: casă mai impozantă ca a
vecinului, mașina cea mai bengoasă din cartier, lanț de aur la gât de taur.
Sigur
că într-o asemenea fioroasă competiție pantru scoaterea banilor până și din
piatră seacă, nimeni nu se mai sinchisește de mijloacele întrebuințate, de
regulă acestea fiind nelegiuite. S-a mers atât de departe pe această bătătorită
cale a furtișagului pe rupte din banul public (trei sferturi dintre aleși sunt
penali cu acte în regulă), încât nu numai că tâlharii dovediți și găbjiți nu se
rușinează de faptele comise, dar însăși morala publică a suferit periculoase
abateri de la normalitatea Decalogului,
astfel că tot mai des auzi spunându-se (ba cu admirație, ba cu invidie) despre
megarăufăcătorul scăpat basma curată, eventual cu o pedeapsă banală, dar cu
averea întreagă-întreguță: „Are cap, se descurcă”; „Cine muncește n-are timp de
făcut bani”; „La baza economiei de piață stă relația dintre fraier și
escroc”...
Ce să ne mai mire
atunci că venerabilul Neagu Djuvara nu-l mai regăsește în românul zilelor
noastre (lacom, leneș, necinstit, needucat etc.) pe demnul, onestul și omenosul
român interbelic! Să fie pentru asta de vină numai perioada bolșevică de
forjare a omului-neom, așa numitul homo
sovieticus, ori – după cum lesne se poate constata și pe alte meleaguri –
complexul și inevitabilul proces de declin, prin subtila întrepătrundere dintre
haoticul progres material al civilizației și statornicul regres al culturii?
În
ce mă privește, constat cu uimire că am ajuns în situația ca tot mai des să nu
înțeleg binele și răul, adevărul și falsul, justul și injustul, frumosul și
urâtul, moralul și imoralul, așa cum, în aceste vremuri date peste cap,
respectivele concepte fundamentale sunt promovate de grosul semenilor mei.
N.B. Din nou îi întreb pe cei care au urechi să audă: Știți
cum a pornit China comunistă pe calea progresului? Împușcând circa 10.000 de
funcționari corupți. Dar cum la noi pedeapsa cu moartea a fost abrogată de
făuritorii democrației originale (ce bine era acuma dacă ea măcar figura în
Codul Penal!), rămâne în picioare confiscarea tuturor averilor dobândite pe căi
necinstite. Adică, șnapanul care a călcat pe bec să rămână cu averea pe care a
declarat-o la intrarea în politică! Căci, numai cu leafa de politruc, fie el
chiar și mare mahăr în Parlament sau Guvern, n-are cum să ajungă putred de
bogat în zeci de ani, necum după un singur mandat.
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
13 iulie 2016
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu