Titlul de scriitor

                                   de Nicolae Goja 

Nu există profesia de scriitor şi chiar dacă cineva recunoaşte această abilitate prin legitimaţie, titlu sau un premiu în arta ficţiunii, nu oferă automat şi calitatea de a scrie texte literare valoroase. În nomenclatorul meseriilor din România există doar una singură legată formal de cea de autor de texte literare: „scriitor de vagoane”. Cititorii, criticii literari şi timpul decid în cele din urmă dacă un autor este prozator, poet sau dramaturg şi dacă scrierile sale sînt opere literare de preţ. Juriul de critică şi selecţie poate greşi, însă societatea acceptă acest mod – fie şi relativ – de a recompensa arta şi artistul care îşi dedică viaţa unei ocupaţii idealiste.
Cîrcotaşii sînt invidioşi, însă şi noi privim cu reticenţă concursurile, premiiile şi titlurile de onoare literară, deoarece literatura nu se joacă pe cantitate şi politică, pe diplome şi ceremonii… Sadoveanu, cu cele o sută de romane ale sale, este la fel de prozator ca Mateiu Caragiale cu volumaşul său. Amîndoi au avut originalitate pentru literatura română a vremii lor, au creat un univers propriu de personaje, locuri şi întîmplări prozaice cu relevanţă pentru cultura şi societatea interbelică. Reţeta de valorizare critică se aplică diferit, în funcţie de schimbările care intervin. Gustul estetic se modifică în timp şi apar alte curente literare, în concordanţă cu elementele de civilizaţie din secolul al XXI-lea. Artistul adevărat are antene sensibile şi se află în fruntea plutonului de investigare culturală a realităţii.
În judeţul Maramureş, avem nu mai mult de o sută de scriitori, intelectuali de diferite profesii (majoritatea sînt filologi) – din care 20 sînt şi membri ai Uniunii Scriitorilor din România. Pe harta scriitorilor apar puţine localităţi: Seini, Şişeşti, Poienile de sub Munte, Rona de Sus, Petrova, Vişeu, Sighet, Baia Mare, Cicîrlău, Satulung, Copalnic Mănăştur, Libotin, Baia Sprie, Mireşu Mare…
Scriitorii nu scriu despre ei şi nici pentru ei, ci despre cei din jurul lor şi pentru ceilalţi, construindu-şi identitatea prin devenire în contextul social în care trăiesc. Scriitorul ia emoţia din viaţă şi o transpune în text, prin cuvinte. Dacă sentimentele migrează din carte şi intră în cititori, impresionîndu-i, înseamnă că memoria şi imaginaţia autorului au dat roade bune, au reuşit să demonstreze încă o dată precaritatea existenţială a omului. Actul creator presupune să dărîmi ideea comună şi să o reconstruieşti la loc, aprofundată. Cînd scriitorul nu mai scrie despre ceilalţi, ci despre sine, textul se va numi jurnal.
Oare ce iluzii şi ce speranţe îi determină pe aceşti oameni să scrie poezii? Este vorba de nemurire, de ideea vieţii după moarte. De aceea sînt priviţi scriitorii, artiştii în general, ca fiind aparte, cu alt statut existenţial, a căror creaţie supravieţuieşte. Ca observator fin al lumii, scriitorul este preţuit de contemporani. Şi cititorul, prin difuzie, participă la actul creaţiei, în forma sa de martor. Cenaclurile şi recitalurile de poezie sînt gustate de public, iar cartea audio sau video este din ce în ce mai utilizată. Tehnicile de scriitură postmodernă şi stilul propriu atrag cititorul spre cartea zilei. Există însă şi o lectură a cîrcotaşilor, ei caută erorile din cărţi şi nu se bucură de reuşitele din text, ci de greşelile de culegere. Pentru aceştia, lectura este cu adevărat un chin.
Consiliul Judeţean Maramureş şi consiliile locale alocă fonduri (nu prea mari) pentru cultura scrisă, venind astfel în ajutorul autorilor ca să-şi publice cărţile, iar măriile lor cititorii le cumpără din librării. Unii fără de ceilalţi nu pot exista şi nici nu-şi au rostul.