Cum nu-i
pădure fără uscături, tot astfel nu-i popor fără ciurucuri. Iar dacă facem o
necesară comparație între
România și Japonia, de pildă (două țări diametral opuse economic și geografic, dar mai ales spiritual și atitudinal), atunci concluzia se impune de la sine: Cu
cât e Dumnezeu mai milostiv, cu-atâta-i omul mai parșiv!
Într-adevăr,
căci dacă românii au primit de la Creator cu carul (trecut fabulos, țară nepereche în ceea ce privește bogățiile
solului și subsolului), niponii au
primit doar cu paharul (trecut situat între incert și modest, arhipelag fără egal în ceea ce privește frecvența cutremurelor și taifunurilor). Dar în pofida diferenței ca de la cer la pământ dintre coordonatele
natural-existențiale
(climă, sol, resurse etc.) ale celor două popoare, iată că astăzi Japonia se
situează cu autoritate printre cele mai prospere țări ale planetei (ocupă locul doi în lume ca putere
economică și financiară), pe când
România se plasează cu o autoritate de-a-ndoaselea la coada țărilor din Uniunea Europeană, consolându-se (sic!) cu
gândul că și-a creat în perioada
postdecembristă o binemeritată faimă mondială la diverși indicatori ai nevredniciei cârmuitoare: alarmantul
număr de decese (la mia de locuitori) din cauza cancerului și diabetului, numărul în continuă creștere al analfabeților, unde – firește – nu intră și nemărginita gloată a semianalfabeților cu patalamale rostuite, procentul exact al pădurilor
măcelărite și cel al pământului înșfăcat de străini, valoarea totală a pagubelor rezultate
din distrugerea economiei naționale,
nemuncă și tâlhării, povara datoriei
externe (Grindeanu și ai lui
au mai adăugat un mizilic de șase
miliarde) pe cap de locuitor resemnat, imensul prejudiciu (în vieți și valoric)
provocat nației de politruci prin
legalizarea avorturilor și
încurajarea celui mai mare exod din întreaga istorie a României etc.
Mă rog,
întrebări, presupuneri și cifre
aproximative (de ex., valoarea furtișagurilor postdecembriste se estimează la peste 3000 de
miliarde euro!), care nu pot fi ignorate la nesfârșit, întrucât ele ilustrează criminalul proces de
schimbare în sens negativ a istoriei naționale prin distrugerea fizică și moral-spirituală a României. Cu completarea că din cele
două componente care alcătuiesc ființa unei nații
(trupul format din celule instituționale și
economico-financiare, respectiv specificul național sau sufletul generat și alimentat de limbă, tradiții, sentimente și idei/cunoștințe), rolul
de lider îi revine spiritului. Dovada în acest sens ne-o oferă chiar Japonia.
Culcată la pământ după cel de-al doilea război mondial (la finalul conflagrației, americanii i-au iradiat trupul muribund cu două
bombe atomice), țara a
renăscut din propria ei cenușă
nu atât cu ajutorul banilor pompați de cei care au înfrânt-o, cât prin formidabila forță a ideii naționale de reconstrucție rapidă și temeinică.
Or, pentru
înfăptuirea unui atare plan, nu erau de ajuns nici banii și nici măcar armata specialiștilor din industria niponă de război, care – potrivit
condițiilor impuse de învingători
– au fost nevoiți să-și continue activitatea în sectorul civil, ci era nevoie
de acel debordant elan național prin
care țara a cunoscut ceea ce
observatorii străini numesc „miracolul japonez”, adică o dezvoltare de-a
dreptul exponențială în
absolut toate sferele de activitate...
Poate că
se vor găsi și din aceia care,
îmboldiți de un patriotism în recul
și de un naționalism în derută, vor susține sus și
tare că și România postbelică putea
să facă adevărate minuni cu banii americanilor (Planul Marshall), firește, dacă ea n-ar fi fost cedată cu ceva timp înainte lui
Stalin de către Roosevelt și
Churchill. Iar eu le spun că nici măcar la acea vreme, cu democrația și avântul
economic din perioada interbelică, românii n-ar fi fost în stare de
extraordinara dăruire niponă și
germană, căci pentru așa ceva
este de mare trebuință ca Atotputernicul
să fie mai zgârcit cu meleagurile țării și
mai generos cu locuitorii ei (m-am întrebat de mai multe ori ce s-ar întâmpla
cu românii și japonezii după
schimbarea țărilor între ei),
necum astăzi, când România dă înapoi ca racul, întrucât aleșii fură pe rupte și cârmuitorii se dovedesc incapabili să atragă imensele
fonduri europene. Sau – mai știi?
– pesemne că aceștia,
neputând să se înfrupte din ele așa ca din sărmanul nostru buget, nici nu se arată interesați de niște
bani ce trebuie decontați la centimă.
Pentru a
evidenția enormul pericol în care,
astăzi și pe viitor, se află
România din pricina aroganței
prostești de-acuma, respectiv din
pricina strălucitei prostii, ce peste puțin timp va deveni arogantă, prezint două concludente
mostre în acest sens:
1.Lia
Olguța Vasilescu, ministra
Muncii, cică i-ar fi spus în față
lui Sorin Grindeanu în auzul altora și mai înainte de a intra în sala de ședințe a
guvernului: „Bă, tu deocamdată ești un pulifrici amărât. Vezi-ți de treaba ta! Aud că ameninți că mă dai afară din guvern. Vezi să nu zbori tu...”
Faptul că penala de Craiova a rămas în funcție, dovedește cu prisosință că Grindeanu este premier doar cu numele și că sintagma „guvernul meu” merge la orice culoare
politică.
2.Câteva
„perle” de la bacalaureat: „Inima este cel mai important organ genital al
omului”; „Mircea cel Bătrân a fost înmormântat la Cozia împreună cu umbra sa”;
„Manole a pus-o pe Ana la zid și a
început să o lucreze”; „Împăratul avea o grădină și în fund un măr”; „Ficatul se află în cavitatea bucală”.
Fără comentarii, căci
neantul prostiei este oricând și
oriunde capabil să-ți ia
piuitul...
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
15 mai 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu