Flori la Icoana Maicii Domnului

De când am intrat pentru prima dată în atelierul pictoriţei Maria Mariş Dărăban de pe str. Baia Sprie, trei degete din Centrul Vechi, au trecut vreo trei săptămâni.

Stau lângă mucul lumânării mileniului doi, aşezat pe umărul inimii mele şi aud dureros cum fitilul se termină şi cum flacăra se face mai mică şi mai neputincioasă. Şi, în loc să mă gândesc la o mie de lucruri, de la hodorogita mea viaţă până la bocancii în care apa îmi va năvăli la prima ploaie şi pe care trebuia de mult să îi schimb, dar rana din buzunar nu mă lasă, îmi zăbovesc, cu o insistenţă ce de mult nu m-a cercetat, la un tablou fără nume de pe peretele din faţă, din atelierul Mariei. Un tablou în care albastrul curgea din cer peste culorile arse şi nu se mai terminau şi nu ştiai dacă albastrul acela nu e chiar sufletul tău pe care simţi că trebuie să-l aduni şi să-l pui la loc şi nu reuşeşti. În primul rând că nu ştii cu precizie care-i e locul. Pânza de pe peretele din faţă ori spaţiul strâmt de sub clavicula stângă. Am povestit câteva ore atunci cu Maria Mariş Dărăban. Şi am notat. Gândurile ei şi gândurile mele cu intenţia declarată să le sistematizez într-un material mai mult sentimental decât unul critic. Şi, la lectura însemnărilor de atunci, mi s-a întâmplat un fapt unic. Nu îmi mai dau seama care sunt gândurile mele şi care sunt ale marii artiste. Îmi asum riscul de-a părea incoerent şi copiez, fără nici o îmbunătăţire, însemnările de atunci. Cu voia domniilor voastre. Pe str. Baia Sprie atelierul pictoriţei Maria Mariş Dărăban. Intrarea din stradă, pe unde maşinile îşi târăsc cu o frecvenţă tracasantă umbrele şi bâzâitul motoarelor. Pereţii înalţi. Înalţi şi albi. În camera atelier ce dă din antecamera sufletului (în atelier trebuie să intri curat) se intră printr-un portal imens. În tavan, trei neoane în stea de la îmbucătura cărora coboară o lampă arhaică înspre care urcă o plantă agăţătoare.

În şemineu, focul cu gaz. Îi vine dor de ducă. 

Franţa… Germania… Ideile trebuie schimbate. Linia nu există. Linia se naşte din nuanţe. La interferenţa dintre planuri. Muzicalitatea liniei trebuie căutată. Linia să curgă, să cânte. Înainte de toate e senzaţia. Aşezarea secundei, a luminii pe frunză. Nu frunza este importantă. Ea există ca suport. Mi-e mai uşor să scriu. Mă chinuie spaima. Spaima de tine, de lumină, de pânză, de toate. Recită, recită… Casa mi-a ars. Iubirea am pierdut-o. Şansa mea este prietenia. Ei nu pot bea cucută în locul meu, dar ei îmi nuanţează bucuria că exist. Ei tot vin înspre mine. Doar clopotele oraşului îmi amintesc din                                                    când în când că exist în atelier. Rugăciunea de dimineaţă o fac citind poezie. Cuvântul este o expresie a luminii. Sunt atât de tristă încât trupul meu este mai mult dincolo decât dincoace. Să-mi ajute Dumnezeu să depăşesc acest Decembrie. Nu întotdeauna mâna ascultă creierul. Pânza pusă pe şevalet te provoacă. Pânza atrage. Poţi cădea în capcanele ei. Visez să pictez spaţii imense. Să-mi curgă albastrul printre degete. Culoarea trebuie respectată. Albastrul greu ca de plumb, intens, adânc, până dincolo de orizont, albastru vaporos, uşor, tainic, ori albastru care explodează, ori galbenul insistent, obsedant, ori violetul vulgar trecând înspre cel diluat, discret, ori îngânând surpat în propria-i dimensiune tristă. Maria nu are linii. Dacă simte nevoia pune planurile să le sugereze. Copil fiind duceam flori şi le aşezam la Icoana Maicii Domnului. Maria Mariş Dărăban face echilibristică între pictură şi poezie. Unde se sfârşeşte pictura şi unde începe poezia? Nicăieri. Ele se suplinesc şi împreună pun flori la Icoana Maicii Domnului.

                                                                                     Vasile MORAR