Ce sa va alege de România?

Un prieten foarte apropiat mă întreabă cu toată seriozitatea, cu maximă gravitate: „Tu ce crezi că se va alege de România ?” Întrebarea e atât de mare, colosală, de necuprins, că mai întâi îţi vine să râzi. Nervos, fără îndoială. Cum ce se va alege de România ? Ea e bine mersi la locul ei pe hartă. Munţii Carpaţi, Dunărea, Câmpia Română, Marea Neagră, Transilvania sunt tot acolo. Şi Basarabia e tot în afara graniţelor noastre, cu un Igor Dodon pe care ni l-a aplicat Vladimir Putin de curând. Vladimir Putin, cel despre care se spune că ar avea origini româneşti. Că un înaintaş al său, militar, ar fi plecat împreună cu Dimitrie Cantemir la Moscova sau Sankt-Petersburg.

De fapt, am evitat să răspund la o întrebare dintre cele mai îndreptăţite. Pentru că răspunsul e sumbru : România de după Traian Băsescu, de după marea criză financiară şi economică nu prea mai există. E doar un fragment, dintre cele mai puţin importante, al Uniunii Europene : am devenit europeni înaintea tuturor. Şi cel mai fidel partener al SUA în Europa de Est şi, de fapt, în toată Europa. Un membru foarte disciplinat al NATO. Cel mai disciplinat.

Dincolo de această „identitate” exterioară, pe dinăuntru nu mai e mare lucru. Şi chiar de aceea ne putem permite să avem un preşedinte sas şi luteran. Căci ce mai înseamnă să fii azi român şi ortodox ? De aceea avem guverne care mai de care mai neglijabile, cu nenăscutul politic Victor Ponta prim-ministru, cu guverne care de care mai „tehnocrate”, adică 100 % nedemocratice, care mai de care mai Dragnea, Grindeanu, Tudose. Adică guvernele minus nimeni, guralive, agitate, jalnice. Cu miniştri ca Olguţa, Carmen, Sevil, Adrian Ţuţuianu, Ionuţ Mişa de la Finanţe şi Ilan Laufer, care-i şi întrece. Cu Codruţa Kövesi, Augustin Lazăr şi Tudorel Toader, care ne asigură calitatea de eterni penali, oscilând nervoşi între puşcărie şi spitalul de nebuni.

De multe ori m-am întrebat ce rost au avut suferinţa şi idealurile lui Bălcescu, Avram Iancu, Eminescu, Octavian Goga, Dimitrie Gusti, Liviu Rebreanu, Corneliu Medrea, Iuliu Hossu şi atâţia alţi părinţi fondatori de neam şi ţară dacă tot am ajuns aici, unde ne găsim azi. Ce înseamnă aici azi ? Înseamnă o emigraţie în masă care nu se mai opreşte. Au plecat patru sau cinci milioane de români ? Câte milioane ar mai trebui să plece ca să ne trezim ? Şi cine să se mai trezească dacă au plecat deja cei mai buni ? Aici azi înseamnă o populaţie a României între 18 şi 16 milioane. Nimeni nu-ţi mai poate da o estimare credibilă. Căci despre recensăminte corecte, cinstite şi luate în serios de politicieni sau de „factorii răspunzători” nu mai poate fi vorba.

Ce se va alege de copiii de la ţară care nu mai ajung la şcoală la oraş ? De ce a scăzut atât de dramatic speranţa de viaţă în România ? De ce nu avem nici o universitate bine clasată printre universităţile lumii ? De ce avem atâţia profesori universitari şi savanţi răspândiţi prin celelalte universităţi ale lumii, în străinătate ? Câţi doctori au plecat în Germania şi Franţa sau unde au văzut cu ochii ? Ne va despăgubi cineva pentru furtul de creiere şi competenţe sau vom continua să primim lecţii magistrale de onestitate, democraţie şi civilizaţie ? Mai are rost să te întrebi cine e răspunzător de toate acestea ? Ştim cu toţii, dar la ce ne foloseşte ?

România e un teritoriu porto-franco pentru toţi aventurierii şi veleitarii europeni şi mondiali. Iar cei mai drăguţi sunt ambasadorii străini care ne urechează ritmic, ca pe timpul lui Vodă Mavrogheni, înaintaşul marinar al lui Traian Băsescu. Ţara a mai trecut prin situaţia asta câteva bune zeci de ani înainte de Războiul de Independenţă, fără să mai vorbim încă o dată de tot secolul fanariot. Statul s-a subţiat până a ajuns practic invizibil. Se mai vorbeşte despre stat doar la televizor, mai ales atunci când este criticată justiţia decadentă, în viaţa reală el nu prea mai există. Dar avem oligarhii noştri, unii în puşcării (mai ales proprietarii de televiziuni…), avem investitori, avem George Soros (de fapt, George Soros nu e nimeni sau el reprezintă interese adânci, mult mai extinse, despre care nu se vorbeşte), avem Liviu Dragnea şi PSD, care se luptă comic cu George Soros. Nu mai avem deloc opoziţie, pentru că nu mai avem deloc democraţie, presa aproape s-a închis, justiţia se apropie de credibilitate zero, Palamentul e o instituţie inutilă, doar televizoarele continuă să macine vorbe.

Ce se mai poate alege de România aşa devastată cum e ? Dacă salvarea colectivă e, evident, compromisă, câţiva fericiţi se vor salva totuşi individual.

Autor: Petru Romosan

Sursa: corectnews.com