Am primit zilele trecute un pachet de cărți din partea poetului George Tei. Surpriza plăcută a fost mare pentru că de ceva vreme nu am mai citit din producția literară a maestrului de sonete, care locuiește periodic la București și în Canada. Pe George Tei l-am cunoscut prima data, pe la începutul anului 1997, când împreună cu poetul Dumitru Cerna am organizat cunoscutul festival de poezie ”Orfeu”, sub egida municipalității locale. Atunci, un poet necunoscut pentru noi ne-a trimis un vraf de manuscrise cu poezii, care ne-au cucerit imediat inimile. Poetul se numea George Tei și scria cele mai frumoase sonete din literatura noastră contemporană, rivalizând cu Vasile Voiculescu și Horia Bădescu. Ne-au impresionat foarte mult acele poeme că le-am publicat imediat în ”Caietul cu poeți”, iar criticul Petru Poantă i-a scris o recenzie elogioasă în ”Dicționarul cu poeți”. În cadrul festivalului l-am cunoscut pe George Tei, un bunic ca și vârstă, dar cu suflet zglobiu de nepot. Avea părul alb încârlionțat și barba sură și declama cu fervoare impresionatele sale sonete. Așa că mare mi-a fost curiozitatea să deschid noul său volum de versuri ”Culorile sonetului” (Ed. Topoexim, București) și m-a lovit imediat un parfum liric ce-mi amintea de poezia interbelică de calitate, ducându-mă cu gândul la un Ion Barbu.
Incantația poetului e singulară, spre o epocă de restaurare a valorii lirice: ”Dă-mi, Doamne, iarăși, literă de aur!/Am să o ard, desi nu are vină”. George Tei este conștient de valoarea demersului său liric: ”Spre dincolo, în insomnia rece./Chiar de-mi va fi închis, în zori, lăcatul/Urmez un drum ce nu mă rătăcește!…”. Poetul este un înfrigurat căutător al absolutului: ”Nu caut zborul unui dor ce vine,/Nu-mi amintesc de când ne-am despărțit;/Neînceputul, iată s-a lățit,/Numai, doar, umbra tremură în mine.” Și totuși ”imposibila reîntoarcere eliadiană” îl macină pe poet: ”În toamna asta plouă printre rânduri/Și te întorci la prima rătăcire”. Până la urmă poetul e un suflet neliniștit căutător de lumină, pentru a se odihni la hotarul absolutului. ”Nu mai am timp de remușcări. Oricum, se scutură devreme/Lumina asta ce mai geme/Pe alte drumuri, către zări”. Tehnica sonetului o stăpânește cu virtuozitate George Tei și reușește în canoanele impuse de gen să zburde liber ca Albatrosul lui Baudelaire, nu pe puntea corabiei, ci în văzduhul liber spre un cer al poeziei autentice. George Tei e un autor de poezie fără vârstă. Nu poate fi încadrat într-o epopee generațională, de altfel ca toți poeții născuți și nu făcuți. Poetul transpune liric metafora unei vieți care nu vrea să aibă început și sfârșit, ci doar frământările unei esențe tari. Îl aștept pe George Tei la Cluj-Napoca, poate la o nouă ediție a Festivalului de poezie Orfeu. De ce nu!?
Ionuț Țene
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu